• Marina Popescu , Raluca Toma

Marina Popescu, Raluca Toma

Succesul partidelor populiste, xenofobe și anti-europene într-un număr mare de state membre este pentru mulți aspectul cel mai interesant al alegerilor europarlamentare din 2014. Rezultatele bune pentru partidele anti-sistem erau așteptate, pe fondul nemulțumirilor legate de starea economică încă precară și de politică în general. Fenomenul a surprins, însă, prin amploare și prin diversitate, așa cum arată o serie de comentarii din presa occidentală, de la Le Nouvel Observateur la Vox.com.

Europarlamentarele sunt, în general, mai susceptibile la votul de protest — votul care transmite un semnal politicienilor. La aceste alegeri, europenii au exprimat „toate tipurile de nefericire”, cum spune Timothy Garton Ash. Dar rezultatele alegerilor ar trebui privite nu doar din perspectiva valului de extremism care pare să ia amploare în unele țări. Este nevoie să ținem cont de diversitatea nemulțumirilor — și a partidelor care profită de ele — și să reflectăm la condițiile care le favorizează.

1. Un protest generalizat cu tente naționaliste

În istoria de peste 30 de ani a alegerilor europene, partidele mici, inclusiv cele contestatare, au avut performanțe mai bune decât în cadrul scrutinurilor naționale sau locale. Partidele mari, mai ales când sunt la guvernare, tind să fie sancționate de electorat și să aibă scoruri mai mici decât la alte alegeri.

Teoria alegerilor „de rang secund”, dezvoltată în 1981 și încă susținută de cercetări empirice asupra comportamentului de vot, indică faptul că cetățenii nu consideră europarlamentarele ca fiind extrem de importante [1] .

Astfel, aceștia tind în primul rând să judece competitorii din prisma afinităților din politica națională și a evaluărilor privind performanța guvernului.

În al doilea rând, sunt mai dispuși să susțină un partid care ar avea șanse mici într-o alegere națională sau pe care nu l-ar dori neapărat la guvernare [2] .

De asemenea, șansele partidelor extremiste de a intra în PE pot fi mai mari dacă ele reușesc să-și mobilizeze susținătorii, care au probabil opinii ferme despre Europa, în timp ce alegătorii mai puțin eurosceptici rămân acasă.

Aceste argumente se constituie prin urmare intr-un precedent, avand in vedere rezultatele din acest an. Doar fenomenul e diferit acum prin dimensiunea sa.

Ce fel de partide au beneficiat de votul de protest? Partidele considerate „mainstream” au în continuare cele mai multe locuri în PE, dar în Marea Britanie, Franța și Danemarca au ieșit „învingatoare”, cu cel mai mare număr de voturi, partide anti-europene si anti-imigrație considerate extremiste sau national-populiste: UKIP, Frontul Național, respectiv Partidul Poporului Danez. Acestea, impreuna cu celelalte partide etichetate ca noua dreaptă  de către The Telegraph generează cele mai mari griji [3] .

Exista totuși diferențe între ele. UKIP se străduiește mai tare decât Frontul Național să evite eticheta de partid xenofob sau rasist. Într-o țară în care menținerea aparenței unei lipse de prejudecăți totuși contează, mesajul UKIP că dorește protejarea tuturor britanicilor, indiferent de origine etnică, de efectele negative ale imigrației a avut mai mare succes decât cel al Partidului Național Britanic. Acesta a avut un reprezentant în Parlamentul European precedent, dar este văzut ca rasist.

Deși aparența s-a mai diluat în timpul campaniei, până la abandonarea partidului de către unii suporteri din comunitatea asiatică, UKIP face eforturi de „igienizare” în continuare: tocmai a suspendat din partid un membru care câștigase un scaun de consilier local, când au ieșit la iveală declarațiile sale rasiste și homofobe.

În Franța, Frontul Național (FN), care împărtășește viziunea protecționistă a UKIP, are un ton naționalist și anti-alteritate mai strident, care a generat acuzații de fascism.

În Ungaria, partidul Jobbik profită de o doză de naționalism revanșard întâlnit într-o subsecțiune a populației, dar este preponderent un partid anti-romi. Și Jobbik, care a mobilizat tineretul online și offline, și FN, care are numeroși susținători tineri, valorifică lipsa de perspective și alienarea resimțite de către aceștia.

La recentele euroalegeri, protestul s-a manifestat nu doar prin sprijinul pentru partide anti-imigrație sau anti-europene, ci și pentru alte partide neconvenționale, cu o agendă diferită de cea a partidelor dominante și extrem de variate între ele. Printre ele figurează partidul populist al vedetei TV și fostului actor italian Bepe Grillo, partidul stângist Syriza din Grecia, dar și alte partide care au rezultat din protestele anti-austeritate precum Podemos, derivat din mișcarea spaniolă Indignados. Unii experți sugerează că trebuie observat nu numai semnalul anti-sistem, ci și diferențierea mai clară stânga-dreapta a opiniilor electoratului, care nu ar mai crede în imaginea tehnocrată a UE, greu de responsabilizat și mai partizană decât pare.

Pentru astfel de partide coalizarea în Parlamentul European poate fi, de fapt, destul de dificilă. „Dacă partidele populiste fac un grup, ar fi a patra oară. Până acum de câte ori s-a întâmplat, nu a ținut grupul”, explica directorul think tank-ului Notre Europe Yves Bertoncini la Eurosfat. Poate mai important de reținut este, însă, că aceste grupări au în comun o atitudine de contestare a sistemului european actual, dar ea e bazată pe o gamă largă de nemulțumiri și strategii ceva mai diferite pentru capturarea electoratului — și abordarea problemelor semnalate — decât ar părea la prima vedere, soluțiile unora fiind coșmarul altora.

2. Un vot de protest, nu (neapărat) pentru politici

Dacă alegătorii sunt dispuși să pună ștampila pe un partid populist sau chiar anti-european la alegerile PE, acest lucru nu înseamnă neapărat că și-ar dori să îl vadă la putere în țară, ori că susțin toate propunerile acestui partid. Poate însemna că votanții doresc să transmită un mesaj. În Franța, la alegerile locale din martie 2014, Frontul Național a avut rezultate mai bune decât altă dată, dar totuși modeste față de performanța de la europarlamentare. Același lucru s-a întâmplat în Regatul Unit, unde alegerile locale au fost în aceeași zi cu cele europene. UKIP a câștigat 27,5% din voturile pentru PE, devansând Partidul Laburist (25,4%), Partidul Conservator și Liberalii Democrați, care au ajuns pe locul șase. În schimb, la locale, UKIP a luat 163 de locuri de consilieri, mult în spatele Laburiștilor (2121), Conservatorilor (1365) și chiar al Liberalilor (427). UKIP propune ieșirea Regatului Unit din UE, dar un sondaj efectuat înainte de alegeri indica faptul că britanicii care preferă să rămână cetățeni europeni sunt mai numeroși decât cei care doresc părăsirea UE.

Fără îndoială că este îngrijorător și simplul fapt că, fie și pentru a transmite un mesaj, unii cetățeni s-au asociat cu aceste partide, în pofida viziunii anti-europene, rasiste, xenofobe sau homofobe. În plus, există câteva indicii că atitudinile excluziviste sunt în creștere. Spre exemplu, în Regatul Unit, în ultimii aproximativ 15 ani, a crescut numărul de oameni  care declară că au prejudecăți față de alte grupuri. Aceasta nu e o măsură directă a cât de răspândite sunt prejudecățile, ci mai degrabă a câți oameni sunt dispuși să și le asume, ceea ce poate ilustra climatul general în relațiile inter-rasiale sau dintre britanici și imigranți. Un număr semnificativ de europeni nu văd pozitiv romii sau musulmanii. Despre romi, jumătate din britanici, 66% dintre francezi și 85% din italieni au o părere proastă. Comparativ vorbind, atitudinile anti-musulmane sunt mai puțin răspândite în Franța și Marea Britanie, unde doar 27%, respectiv 26% îi văd cu neîncredere; dar grecii și italienii exprimă mai frecvent opinii negative despre ei [4] .

3. Protest față de guverne și față de Europa

Ascensiunea partidelor extremiste și anti-europene se datorează și frustrărilor legate de starea economică din multe state membre și de funcționarea sistemului politic.

Susținerea partidelor marginale poate fi interpretată și ca o sancțiune aplicată atât guvernelor, cât și liderilor europeni. Deși „criza euro” s-a atenuat iar economiile Greciei sau Italiei s-au stabilizat, efectele recesiunii se fac încă simțite în rândul cetățenilor, ceea ce poate induce percepția că deciziile luate la nivel național și european nu au ținut cont de nevoile lor. Încrederea în Uniunea Europeană a scăzut în continuu din 2007, când atinsese 57%. Momentan doar 32% dintre europeni declară că au încredere în UE [5] . În mod similar a suferit și încrederea în guvernele naționale [6] , iar în România, partidele care au fost la putere când a intervenit criza nu au revenit nici acum la vechile niveluri de popularitate [7] . Atât eforturile de stabilizare a zonei euro cât și măsurile de austeritate au fost insuficient explicate și justificate în fața cetățenilor. Conform unui sondaj al PewResearch, doar 30% din greci și 31% din italieni cred că Uniunea Europeană promovează prosperitatea [8] . În cele șapte țări europene examinate de Pew, 66% din cetățeni consideră că UE nu înțelege nevoile lor [9] .

Inclusiv atitudinile anti-imigrație în rândul unor europeni sunt alimentate nu doar de sentimente anti-minorități, ci și de ideea că nu există suficientă prosperitate — locuri de muncă, servicii publice — pentru toată lumea. În Marea Britanie, Franța, Italia și Grecia, o majoritate a cetățenilor se teme că imigranții acaparează locurile de muncă sau beneficiază prea mult de servicii sociale [10] , o teamă de care au profitat din plin partidele extremiste.

Pe lângă ideea că nevoile lor nu sunt adresate, percepția cetățenilor ca sunt marginalizați în definirea viitorului Europei îi motivează pe aceștia fie să nu se prezinte la alegeri, fie să facă un vot de protest.

Așa cum explicam într-un material OpenPolitics despre absenteismul la alegerile PE, doar 37% din europeni cred că vocea lor contează în cadrul UE, iar structura complicată și slab conectată de cetățeni a instituțiilor poate aliena publicul. Rezultatul alegerilor poate fi deci interpretat și ca un semnal de alarmă, că „de data asta e diferit” nu pentru că liderii europeni au hotărât să acorde Parlamentului European mai multe prerogative, ci pentru că oamenii sunt frustrați de deciziile adoptate cu puține explicații și consultare și mai puțină.

În final, trebuie menționat că în unele țări, printre care Ungaria și România, partidele mari, care au adus multe locuri în PE pentru grupurile lor europene, pot totuși comunica despre Europa într-o manieră destul de critică, în special pentru a anima electoratul. În general, partidele românești nu sunt prea interesate să explice Uniunea Europeană, iar cu slogane precum „Trimitem la Bruxelles oameni care sunt mândri că sunt români, care vor apăra România”, conduc discursul în termeni de „noi versus ei”. În plus, partidele din România nu au demonstrat mereu loialitate față de familiile europene: PDL a plecat din Internaționala Socialistă în Partidul Popular European (PPE), iar PNL intenționează să treacă din Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa tot în PPE. Și chiar dacă în PE se votează în proporție mare pe linie de partid european, pe teme legate de valori sau subiecte sensibile s-au înregistrat totuși diferențe.

E prea alarmist și totodată prea ușor să ne gândim la extremiștii trimiși în PE ca fiind dovada că euroscepticismul și xenofobia înfloresc în statele membre mai vechi. Partidele marginale au în mod tradițional succes mai mare în aceste alegeri, iar la performanța remarcabilă din 2014 a contribuit un cumul de factori. Nu trebuie să reducem situația la o ciocnire a culturilor sau la existența unor resentimente între statele prospere și cele mai sărace. În fond, europenii au frustrări reale legate de nereușita liderilor de a rezolva probleme economice și sociale, pe de o parte, și receptivitatea scăzută a acestora la vocea cetățenilor. Unii lideri încearcă acum să comunice că au recepționat mesajul de la populație, dar nu e clar încă ce vor face pentru a răspunde la el. Problemele Europei ar trebui, totuși, să ne dea de gândit tuturor, inclusiv în România, unde mesajele naționaliste au fost poate mai puține și mai discrete anul acesta, dar lipsa de interes în rândul politicienilor pentru comunicarea și dezbaterea politicilor europene este foarte vizibilă. Cum au semnalat și alți comentatori, cel mai mare pericol pentru Europa e de fapt apatia cetățenilor și incapacitatea liderilor de a-i inspira și implica.


[1] Karlheinz Reif și Herman Schmitt, „Nine Second-order National Elections – A Conceptual Framework for the Analysis of European Elections Results”, European Journal of Political Research (8) 1981: 3-44.

[2] Simon Hix șiM. Marsh, „Second-order effects plus pan-European political swings: An analysis of European Parliament elections across time”, Electoral Studies (30) 2011: 4-15.

[3]  Jobbik în Ungaria, Golden Dawn în Grecia, Partidul Național Slovac, Alternativa pentru Germania și altele.

[4] PewResearch, „ A Fragile Rebound for EU Image on Eve of European Parliament Elections”, 12 mai 2014, http://www.pewglobal.org/2014/05/12/a-fragile-rebound-for-eu-image-on-eve-of-european-parliament-elections/.

[5] Eurobarometrul special 415  – Wave EB81.2, Aprilie 2014, http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_415_data_en.pdf.

[6] Ibid.

[7] PDL a avut 12% la europarlamentare: http://www.zf.ro/zf-24/alianta-psd-unpr-pc-a-castigat-alegerile-europarlamentare-cu-41-din-voturi-pnl-15-pdl-12-rezultate-exit-poll-12650259.

[8] PewResearch, „ A Fragile Rebound for EU Image on Eve of European Parliament Elections.

[9] PewResearch, „ A Fragile Rebound for EU Image on Eve of European Parliament Elections”. Țările examinate sunt Franța, Italia, Marea Britanie, Spania, Germania, Grecia, Polonia.

[10] Ibid.