• Tania Chilin

Istoria Brexit este de fapt istoria relațiilor dintre Marea Britanie și țările din partea continentală a Europei. Aceasta arată tensiunile existente încă de la primele discuții între politicieni pentru crearea unei piețe unice europene. Iar procesul Brexit de care vorbim acum este o acumulare a mai multor încercări de repoziționare și rearanjare a relațiilor dintre cele două părți.

Astfel, Marea Britanie nu a făcut parte din nucleul celor 6 țări care au format Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), predecesoarea Uniunii Europene. De altfel, aplicațiile Marii Britanii la C.E.E. au fost respinse în 1963 și 1967 de către președintele Franței la acea dată, Charles de Gaulle, care a invocat, cel puțin public, incompatibilități de natură economică între Europa continentală și Marea Britanie, precum și ostilitatea celei din urmă față de proiectul pan-european.

Chiar și după aderarea Marii Britanii la C.E.E. în 1972, demers dus la bun sfârșit, ironic, sub un guvern conservator (la fel ca cel de acum) condus de Edward Heath, relația nu a fost una domoală.


Abonează-te acum la newsletter-ul lunar OpenPolitics.ro! Explicăm subiecte importante și de actualitate!


Prima încercare de Brexit

În 1975, un referendum pentru ieșirea Marii Britanii din Comunitatea Economică Europeană a avut loc sub conducerea guvernului Laburist al lui Harold Wilson. Rezultatul referendumului a fost covârșitor în favoarea apartenenței Marii Britanii la spațiul european (67.2%). Cu acest consens confortabil în spate, guvernele (atât cele conservatoare cât și laburiste) care s-au succedat au dus mai departe mandatul de a întări parteneriatul dintre Marea Britanie și comunitatea europeană, conform dorinței cetățățenilor care au votat la referendumul din 1975. Rezerve însă au continuat să existe.

În 1979 Marea Britanie a ales să nu adopte Sistemul Monetar European (care a pus bazele monedei Euro). Tot în 1979 în fruntea guvernului britanic a ajuns Margaret Thatcher, lider al Partidului Conservator și cel mai longeviv Prim Ministru britanic al secolului XX, al cărei mandat a continuat până în 1990. Într-un discurs celebru ținut la Bruges, Margaret Thatcher și-a exprimat scepticismul față de proiectul european și a subliniat necesitatea menținerii suveranității Marii Britanii. Discursul său în bună măsură a reflectat politicile sale mai largi pro dereglementare și descentralizare:

 

„Noi nu am retras cu succes barierele impuse de statul britanic doar ca să le vedem reimpuse la nivel european de un Super-Stat european exercitând o nouă dominație de la BruxellesDesigur că dorim să vedem Europa mai unită și având un sens mai larg al scopului comun. Însă asta trebuie să se întâmple într-un fel care să conserve tradițiile diferite, puterile parlamentare și simțul mândriei naționale ale fiecărei țări; pentru că acestea au fost sursa vitalității Europei de-a lungul secolelor.”

Retorica tot mai anti-europeană promovată de Margaret Thatcher în anii următori a generat numeroase contestații în interiorul Partidului Conservator și a dus în final la solicitarea demisiei acesteia din funcția de Prim Ministru în 1990.

În 1992 pierderi financiare imense cauzate de devalorizarea lirei sterline au determinat Regatul Unit să părăsească Mecanismul European al Ratelor de Schimb după 2 ani de apartenență, într-o zi cunoscută sub numele de Miercurea Neagră. În 1993, anul în care tratatul de la Maastricht care consemna formarea Uniunii Europene a fost ratificat de către guvernul britanic (simbolizând nu doar o uniune economică, dar și aderarea la un mai amplu proiect politic), în Marea Britanie a luat naștere partidul eurosceptic UKIP (UK Independence Party). Ratificarea tratatului a fost una controversată[1]. Conservatorii conduși de John Major la acea dată aveau o majoritate firavă în Parlament, iar partidul era, ca și acum, divizat între două tabere opuse – membrii care se opuneau implementării tratatului de la Maastricht, și cei care erau în favoarea sa. În final, tratatul a fost ratificat de executivul lui Major în urma unui vot de încredere, însă unii istorici au adus în discuție faptul că ar fi fost necesar un referendum de consultare a populației britanice înainte de ratificare, pentru a spori legitimitatea procesului.

Între 1994 – 1997 s-a conturat posibilitatea unui nou referendum asupra apartenenței Marii Britanii la Uniunea Europeană, la propunerea unui partid înființat în 1994 al cărui unic obiectiv a fost de a organiza acest plebiscit, după cum îi sugerează și numele – Partidul Referendumului, finațat de Sir James Goldsmith. Deoarece partidul nu a reușit să obțină niciun loc în Parlament în urma alegerilor generale din 1997, acesta s-a dizolvat, iar mulți dintre membrii săi s-au alăturat apoi UKIP – partidul cu o agendă similară.

În schimb la putere a ajuns partidul Laburist, care a manifestat o atitudine ambivalentă față de proiectul european. De altfel, în 1997 sondajele arătau că doar 36% dintre cetățeni considerau că apartenența Marii Britanii la Uniunea Europeană este un lucru pozitiv, mult sub media U.E.15 de 46%. Deși liderul Partidului Laburist, Tony Blair a avut discursuri pro-europene și a susținut organizarea unui referendum pentru aderarea la moneda europeană, pe parcursul celor trei mandate care au urmat partidul a eșuat în construirea unui consens public cu privire la o politică europeană. În primul său discurs ca lider al Partidului Laburist, Gordon Brown promitea în 2007 să creeze „locuri de muncă britanice pentru cetățenii britanici”, cuvinte interpretate de mulți ca având un substrat xenofobic.

 

Ascensiunea UKIP și „pregătirile” pentru Brexit

Între timp partidul eurosceptic UKIP a continuat să câștige treptat tot mai multă aprobare în rândul electoratului, obținând în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European din 2014 27.5% din voturi și delegând astfel 24 de membri în Parlament. În schimb pe plan domestic, în urma alegerilor generale din 2015 UKIP au reușit să aibă un singur reprezentant în Parlamentul britanic.

Platforma avansată de UKIP a fost de la început una fermă în favoarea retragerii din Uniunea Europeană, reducerea imigrației și sporirea finanțării sistemului de sănătate, mesaje cu care au rezonat în mare măsură cetățeni aflați în situații materiale și sociale precare.

Popularitatea partidului poate fi pusă pe seama unei țesături complexe de factori socio-economici, inclusiv sentimente de marginalizare și alienare percepute de către o parte a electoratului britanic, precum și disproporționat mai multă atenție acordată de către mass-media mainstream liderului partidului, Nigel Farage.

Preocupările economice ale cetățenilor au fost așadar exploatate printr-o retorică ce a căutat să învinuiască alte grupuri sociale la fel de împovărate pentru lipsa locurilor de muncă, retorică popularizată de canalele media britanice, chiar dacă de unele într-o lumină critică.

În fața acestui val de susținere pentru UKIP, precum și în urma unor presiuni din interiorul propriului partid, Primul Ministru conservator David Cameron, aflat la guvernare într-o coaliție împreună cu Partidul Liberal-Democrat, a decis demararea procedurilor de organizare a unui referendum pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, el însuși declarându-se în favoarea rămânerii acesteia în Uniune.

 

Istoria Brexit: întâmplări recente

Pentru a înțelege, atât cât este posibil în contextul dat, dificultățile întâmpinate de ambele tabere în atingerea unui acord, ar fi util să trecem în vedere momentele cheie ale deciziei Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană.

În februarie 2016 Primul Ministru David Cameron a anunțat oficial data la care referendumul urma să aibă loc – 23 iunie 2016, marcând astfel începutul campaniilor pro- și anti-Brexit. Un personaj cheie în campania pro-Brexit Vote Leavea fost Boris Johnson, membru al Partidului Conservator și susținător al unui Brexit fără concesii. Campania însă a avut susținere din partea membrilor diferitor partide politice, inclusiv Laburist. Liderul UKIP Nigel Farage s-a alăturat altei campanii, Leave.EU, al cărei focus a fost mai degrabă stoparea imigrației. Rezultatul referendumului a contrazis multe sondaje de opinie desfășurate în luna iunie care preziceau o victorie a taberei ce susținea rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană.

În data de 24 iunie 2016 au fost publicate rezultatele oficiale ale referendumului – 51.9% dintre cetățenii care au votat au decis ca Marea Britanie să părăsească Uniunea Europeană. În aceeași zi David Cameron și-a dat demisia din funcția de Prim Ministru. Deși s-a vehiculat numele lui Boris Johnson ca succesor la cârma guvernului, având în vedere că poziția sa pe tema referendumului a fost în armonie cu votul populației, în locul lui David Cameron a urmat în fruntea executivului Theresa May, membră a Partidului Conservator și susținătoare a rămânerii în Uniunea Europeană. Noul Prim Ministru s-a angajat așadar să ghideze Marea Britanie în procesul anevoios de negociere cu Uniunea Europeană și să contureze strategia de ieșire din Uniune.

Răspunsul Uniunii Europene a fost de acceptare a suveranității votului cetățenilor britanici, urmând ca procesul de negociere să înceapă odata cu declanșarea Articolului 50. Michel Barnier a fost desemnat de către Comisia Europeană ca negociator ai termenilor de ieșire ai Marii Britanii pentru a reprezenta interesele celor 27 de state rămase. Pe 29 martie 2017 Theresa May a declanșat Articolul 50 – o notificare formală a Uniunii Europene cu privire la decizia Regatului Unit de a părăsi Uniunea, pornind astfel o numărătoare inversă de doi ani până la plecarea oficială din U.E..

Procesul de negociere a ieșirii Marii Britanii s-a dovedit a fi complex și anevoios, multe aspecte necesitând discuții îndelungate. Pe parcursul negocierilor Uniunea Europeană a adoptat o poziție destul de fermă, mai ales în ceea ce privește accesul Marii Britanii la Piața Unică Europeană, argumentul fiind că Marea Britanie nu poate să păstreze avantajele care însoțesc apartenența la Uniune, dar să renunțe la obligațiile care nu îi convin. Poziția relativ dură a fost acordată la dorințele cetățenilor europeni care, conform sondajelor de opinie, urmăresc mai presus de alte considerente protejarea intereselor economice ale țărilor rămase.

Prima fază a negocierilor în care s-au trasat în linii mari termenii divorțului a început în iulie 2017 și s-a încheiat în decembrie același an. Printre cele mai delicate probleme care nu și-au găsit incă soluții clare și pe termen lung a fost și eventualitatea unei granițe între Irlanda de Nord (care face parte din Regatul Unit) și Republica Irlanda, țară care face parte din Uniunea Europeană. Existența unei granițe și a unui control vamal în interiorul insulei Irlandei este de neacceptat, având în vedere tensiunile încă existente și trecutul violent care a dus la separarea politică a insulei.

Pe de altă parte, formarea unei granițe de-a lungul Mării Irlandeze (între Nordul Irlandei și Marea Britanie) amenință integritatea teritorială a Regatului Unit, și nu are susținere politică.


Citește și materialul despre cele mai recente știri legate de situația acordului de ieșire din U.E., ce înseamnă astăzi Brexit și ce opțiuni are Theresa May pentru a maximiza șansele ca propunerea ei să treacă de Parlament.


Este dificil să discutăm despre Brexit fără a atinge și contextul european mai larg, și problemele cu care se confruntă în prezent Uniunea Europeană. Italia se află într-o severă criză economică și politică, declanșată pe fondul unei rate crescute a șomajului și a unui deficit bugetar care a generat sancțiuni din partea Uniunii Europene. La alegerile generale din 2018, Mișcarea Cinci Stele din Italia a primit cele mai multe voturi, după ce a avansat o platformă tehnocrato-populistă și a pus sub semnul întrebării viitorul Italiei în Uniunea Europeană. În Polonia partidul care deține în prezent majoritatea în Parlament, Lege și Justiție, s-a exprimat critic față de Uniunea Europeană, argumentând că nu aduce niciun beneficiu Poloniei.  În Ungaria Primul Ministru Viktor Orban se pregătește pentru apropiatele alegeri europene cu ajutorul fostului consilier al lui Donald Trump, Steve Bannon. Deși a fost criticat în Parlamentul European pentru măsurile sale vădit anti-democratice, Viktor Orban a reușit să-și păstreze funcția de Prim Ministru în urma alegerilor generale din aprilie 2018, partidul său Fidesz promovând o retorică eurosceptică și anti-imigrație. În afară, naționalismul lui Donald Trump, rezumat cel mai bine de sintagma “America pe primul loc” amenință de asemenea susținerea transatlantică pentru proiectul european.

 


[1]Dificultăți în ratificarea tratatului nu au fost întâmpinate doar în Marea Britanie, ci și în Franța, unde un referendum în rândul populației a produs un foarte plăpând da – petit oui (51% din voturi) și Danemarca.