• Raluca Toma , Marina Popescu

Suntem la câteva zile distanță de la decesul și funeraliile lui John McCain, despre care presa din România a scris fără a reflecta, însă, prea mult pe marginea carierei și moștenirii sale. Mai departe de valoarea de știre evidentă a evenimentelor recente, ce ne-ar mai putea interesa legat de acest subiect? Dincolo de toanele lui Trump legate de steagul coborât în bernă la Casa Albă, urcat și apoi coborât din nou, sau de discursurile emoționante de la slujba de comemorare, cu ce putem noi – ca oameni care trăiesc vremuri tulburi și polarizate, ca români într-o democrație nouă și plină de probleme – să rămânem din această poveste?

Vrem să ne uităm la cum erorile și deciziile controversate ale lui McCain, la care el însuși face aluzie în scrisoarea de adio, și la cum pozițiile sale pe diverse teme, mai degrabă rebele decât moderate, sunt un exemplu bun pentru a înțelege cât de complexă e politica într-o democrație. Să admitem că ce s-a întâmplat nu știrbește cu nimic simbolul care a fost John McCain.

Astfel, încercăm să arătăm de ce ajută mai mult să nu vedem lucrurile doar în alb și negru sau să selectăm doar câteva aspecte dintr-o carieră lungă și complexă, atunci când vrem să evaluam politicienii, atât ca persoane, dar și ca simboluri. Mai mult, vrem să arătăm că poate exista respect pentru o carieră politică fără a minimiza deciziile controversate ale politicienilor, doar pentru a păstra impresia de măreție.

Onorurile și reacțiile

Viața și cariera lui John McCain au fost comemorate prin mai multe gesturi extraordinare. Printre altele, trupul său neînsuflețit a fost depus pe rând la Capitoliul Statului Arizona și apoi în Rotonda Capitoliului Statelor Unite – o onoare care în ultimii 20 de ani a fost acordată doar președinților Ronald Reagan și Gerald Ford, precum și unui alt senator decorat militar, Daniel Inouye[1]. Clădirea Russell a Senatului ar putea fi redenumită după McCain[2]. Necrologurile apărute în cele mai importante publicații au avut o abordare destul de generoasă – dacă nu chiar excesiv de iertătoare[3].

Au vorbit cu căldură despre McCain nu doar apropiații săi, ci și foștii colegi din Congres, precum și doi președinți care l-au învins, într-o alegere primară și una prezidențială: George Bush și Barack Obama, care au luat cuvântul la serviciul memorial ținut pentru senator la Catedrala Națională. A fost lăudat pentru patriotismul și spiritul său independent dar și pentru că s-a angajat în competiția politică într-un mod îndârjit dar onorabil.

„John a fost, în primul rând, un om care a trăit după un cod. […] A fost onest, indiferent de cine se simțea jignit. Președinții nu au fost cruțați. Era onorabil, recunoscând întotdeauna că adversarii săi erau totuși patrioți și oameni.” – Președintele Bush

„Niciodată nu ne-am îndoit unul de sinceritatea sau de patriotismul celuilalt, sau de faptul că, în definitiv, eram amândoi de aceeași parte a baricadei. Niciodată nu ne-am îndoit de faptul că eram de aceeași parte.” – Președintele Obama

E dificil de făcut o recenzie scurtă a deciziilor și moștenirii lăsate în urmă de un personaj atât de complicat precum McCain, care a avut și o carieră destul de lungă. Iar stima de care se bucură trebuie atribuită poate și nostalgiei colective față de un soi diferit de politician și un fel diferit de a face politică, nu doar calităților sale personale – și cu atât mai puțin gradului de susținere de care se bucură opiniile sale politice. McCain a devenit un simbol de politician care servește cetățenii, care se încăpățânează să-și păstreze convingerile, dar care se comportă civilizat cu aliați și adversari în egală măsură. Și cu toate că McCain omul nu s-a ridicat mereu la aceste standarde, mulți americani îl respectă tocmai pentru că a încercat.

McCain, patriot

John McCain era un pilot de 31 de ani cu nouă ani de vechime în marina americană când avionul său a fost doborât în Hanoi (Vietnam). A fost prizonier de război cinci ani și jumătate, timp în care a îndurat bătăi, tortură, carceră și malnutriție. Aparent le-a dat vietnamezilor unele informații despre care spera că nu le vor fi foarte utile, precum și unele indicii false. Când i s-a oferit eliberarea timpurie, a refuzat să plece înaintea altor prizonieri care fuseseră ținuți mai mult decât el, un gest pentru care a câștigat mult respect.

Serviciul militar a fost până nu demult un subiect important pentru imaginea unui politican de sex masculin, în special dacă acesta concura la președinția S.U.A. Adversarii politici și mass media au examinat eforturile lui Bill Clinton de a evita recrutarea pentru Vietnam; de George Bush s-a râs pentru că a servit acasă, în Garda Națională, și până și John Kerry, un alt veteran decorat, a fost ținta unor spoturi electorale negative, care căutau să inducă în eroare publicul în legătură cu dosarul său de război. Desigur că un președinte veteran nu ia automat decizii mai bune, dar serviciul militar e în principiu o dovadă de devotament față de țară, iar cariera militară i-a conferit lui McCain credibilitate când vorbea despre faptul că înțelege armata, sau când își promova viziunea agresivă în politica externă.

McCain, om al convingerilor și „rebel”

McCain a fost o voce puternică împotriva practicilor inumane precum waterboarding-ul într-o perioadă când mulți apărau tehnicile „avansate” de interogare. A fost un susținător important al reglementărilor – imperfecte – în domeniu, precum Actul privind Tratamentul Deținuților, chiar dacă a fost și criticat de activiştii pentru drepturile omului în anii ce au urmat, pentru alte voturi pe această temă.

McCain a fost ferm convins că America trebuie să aibă un rol activ în lume – activ însemnând inclusiv intervenții militare. Printre altele, a susținut războiul din Irak, despre care a recunoscut doar recent că a fost o greșeală, a glumit despre bombardarea Iranului în timpul campaniei din 2008, și a fost de acord cu decizia lui Trump de a muta ambasada americană la Ierusalim. Deși s-a declarat de partea libertății și a drepturilor omului, a văzut Arabia Saudită ca fiind un aliat atât de important încât a ignorat abuzurile regimului.

Cariera sa în Congres a început în 1982 în Camera Reprezentanților, de unde s-a mutat în Senat după două mandate. Acolo l-a înlocuit pe Barry Goldwater – un ultra-conservator – și a câștigat treptat o reputație de „rebel” (maverick), pe care o cultivat-o mai ales după campania primară din 2000, pe care a pierdut-o în fața lui George Bush. McCain a fost totuși un Republican.[4] În ultimii ani l-a criticat mult pe Trump, totuși a votat, 83% din timp, pentru aceleași inițiative pe care le susținea și președintele. A fost unul din puținii Republicani care s-au opus revocării Obamacare – și fiind ultimul care s-a anunțat împotrivă, a dat votul decisiv – dar câteva luni mai târziu a votat pentru o propunere legislativă care tăia taxe și includea prevederi care au slăbit considerabil sistemul stabilit în timpul lui Obama.

Însă probabil unul din cele mai mari compromisuri ale sale a fost alegerea lui Sarah Palin ca partener în campania pentru președinţie din 2008, guvernatoarea relativ necunoscută și neexperimentată a statului Alaska. Toate relatările legate de acea campanie indică faptul că alegerea a fost motivată de dorința de energizare a campaniei, cu toate că McCain l-ar fi preferat de fapt pe prietenul său Joe Lieberman, un senator Democrat[5]. A fost o decizie strategică, de politician, prin care căuta să asigure sprijinul Republicanilor care-l vedeau ca fiind candidatul din garda veche, iar Palin și McCain aveau totuși aceleași opinii pe anumite subiecte, precum avortul. Totuși, prin ignoranța sa Palin a coborât, probabil, ștacheta pentru candidați și a lansat o nouă eră a demagogiei în discursul politic la nivel înalt în S.U.A.

McCain, exponent al unor vremuri mai civilizate

Este ironic că tocmai McCain a propulsat-o pe Sarah Palin, având în vedere că el a fost respectat de ambele tabere politice, parțial pentru că a colaborat atât cu republicani cât și cu democrați, dar și pentru că a tratat pe toată lumea cu respect (în majoritatea timpului, nu  întotdeauna). Ideea că McCain este un exponent al unor vremuri mai civilizate reflectă nostalgia pentru o perioadă în politica americană când adversarii puteau să aibă relații amicale și să-și petreacă timpul liber împreună, când aceștia nu-și aduceau tipul de acuzații care sunt făcute astăzi și când presa nu era prezentată drept „inamicul poporului”.

McCain îi certa adesea pe jurnalişti, spunându-le că pun întrebări stupide, dar știa cum să le vorbească şi nu părea să deteste acest aspect al job-ului de politician. Mai mult, el nu demoniza presa în ansamblul său. Din acest unghi putem înţelege de ce mulți jurnalişti vorbesc frumos despre el.

A avut conflicte dar şi prietenii cu oameni din ambele partide. După ce a fost implicat într-un scandal de corupție în primii ani ai carierei din Congres, McCain a devenit preocupat de rolul banilor în campanii și a lucrat cu Democratul Russ Feingold la reglementări privind finanțarea campaniilor electorale. Reglementările acestea au fost partial destrămate ulterior, cu concursul Curții Supreme, care a pus, practic semnul egal între libertatea de expresie și bani – mai exact libertatea de a-i investi, direct sau indirect, în campanii electorale. După aceste evoluții, McCain nu a fost de foarte mare ajutor în identificarea unor soluții noi, creative, deși a fost co-inițiator al legislației de interzicere a publicității anonime, iar legislația bipartizană ramâne o realizare de neimaginat astăzi.

Vice Președintele Joe Biden a declarat că se gândea la McCain ca la un frate, un om de încredere, cu toate că au avut multe „certuri de familie”, iar Președintele Obama a relatat că se întâlnea cu acesta ocazional pentru a discuta despre politică.

Mai important, însă, este faptul că McCain a înțeles că oameni cu intenții bune pot totuși să aibă viziuni politice extrem de diferite. Există un moment din 2008 pe care mulți l-au amintit ca exemplu al onestității senatorului: în cadrul unui eveniment de campanie, o susținătoare a lui McCain spune că nu are încredere în Barack Obama, care este arab. McCain răspunde că Obama nu este arab, adăugând cu ceva stângăcie că acesta este un om bun, familist, cu care pur și simplu este în dezacord pe anumite aspecte de politică. Intervenția lui a fost probabil necesară inclusiv pentru că McCain a permis ca propria lui campanie să producă publicitate negativă ce-l acuza pe Obama că ar avea relații cu oameni dubioși.

Tot McCain i-a permis lui Sarah Palin să declare că Obama „umbla cu teroriști”. Dar la acel eveniment de campanie – precum și în discursul în care și-a recunoscut înfrângerea și l-a numit pe Obama „președintele meu” – s-a ridicat deasupra a ceea ce-i despărțea în calitatea lor de candidați și a invocat o viziune a politicii și a Statelor Unite în care e posibil ca oamenii să nu fie de acord despre cum poate fi urmărit binele comun, fără a-și pune sub semnul întrebării angajamentul față de acesta.

Când membrii elitelor politice și media sunt excesiv de apropiați, asta poate împiedica misiunea lor față de public și poate să contribuie la minimizarea sau ignorarea unor mari diferențe de abordare și a unor probleme serioase. Dar în contextul actual, cineva care se contrazice cu colegii săi și cu presa fără să piardă respectul lor și fără a încerca să-i prezinte drept rău intenționați este practic o raritate. Politețea sau civilizația – termenul de „civility” care nu are un corespondent perfect în Română – nu se referă la o deferență excesivă, ci înseamnă mai degrabă să le acorzi celorlalți respect și să pleci de la prezumția că au intenții bune, să recunoști că bătăliile politice sunt rareori despre o luptă între bine și rău. În acest sens, politețea este o precondiție esențială a deliberării și a elaborării politicilor publice. Necesară însă nu suficientă.

Ce rămâne?

Ne pot displace pozițiile lui McCain – prea agresiv în politica externă, prea conservator, insuficient de conservator. Sau îl putem judeca pentru poziția sa pe un subiect anume – precum avortul, Palin, războiul din Irak sau scrisoarea de susținere a statului de drept în România trimisă după revocarea Laurei Codruța Kovesi. Dar ar fi prea simplist și ar ignora motivele pentru care mulți oameni din ambele tabere politice americane au vorbit cu admirație despre el.

McCain nu a fost comemorat pentru că a fost fără de greșeală ori pentru că cei prezenți la diversele ceremonii i-au fost prieteni sau aliați, sau pentru că au fost de acord cu tot ce a facut.

Ceea ce colegii săi și o mare parte din media au văzut la McCain a fost devotamentul față de alegătorii săi și față de binele public, chiar dacă nu a existat și nu poate exista consens în privința definiției acestuia, având în vedere că nu toată lumea are aceeași părere despre ce politici și strategii îi servesc mai bine.

Poate acesta e și cel mai util lucru care rămâne: ideea că diferențele sunt normale, dar o formă de respect reciproc este posibilă chiar și în prezența dezacordurilor profunde. E un respect care nu necesită simpatia sau admirația față de celălalt, ci mai degrabă o reverență față de instituțiile și procedurile democratice și o recunoaștere a faptului că toți oamenii sunt egali în drepturi și demnitate.


[1] Inouye a fost de asemenea primul membru al Congresului care a reprezentat Hawaii după ce a devenit stat. Mai există câteva persoane care au fost depuse în Rotondă cu aranjamente ușor diferite. McCain și cei trei sus-menționați au fost depuși „in state”, în schimb ce trupurile altor au stat „in honor”.

[2] Russell a fost un membru al Partidului Democrat, dar a fost și susținător al segregării. Momentan câțiva democrați susțin ideea dar, în mod ușor suprinzător, un număr de republicani se opune.

[3] Vezi necrologurile de la: The New York Times; Washington Post. Plus: the Guardian; the BBC. Pentru critici ale abordării media, vezi de exemplu podcast-ul Citations Needed, acest articol sau acesta.

[4] Când în 2004 Kerry s-a gândit să îl nominalizeze drept candidat la poziția de vice-președinte, McCain a refuzat, spunând că este „un Republican pro-viață [n.r. anti-avort], liber schimbist și anti-deficit bugetar”.

[5] McCain a recunoscut mai târziu că nominalizarea lui Palin a fost o greșeală și a solicitat ca aceasta să nu fie prezentă la înmormântarea sa.