• Endre Borbáth

Pe 18 septembrie, în aceeaşi zi în care a avut loc referendumul din Scoţia cu privire la decizia de a râmâne sau nu în Regatul Unit, UDMR a susţinut o conferinţă de presă în care a prezentat propunerea partidului cu privire la autonomia Ţinutului Secuiesc. Liderii partidului au negat orice conotație simbolică între cele două evenimente și au etichetat sincronizarea lor drept o coincidență nefericită. În același timp, liderii de opinie români consideră proiectul o amenințare la adresa integrităţii și securităţii naționale a țării. Cauzele acestui curent de opinie pot fi multiple: contextul creat de referendumul din Scoția, recenta criză Ucrainiano – Rusă sau (pre)concepţiile împământenite cu privire la mișcarea etnică maghiară. În aceste condiții, este puţin probabilă apariția unei dezbateri constructive – şi cu atât mai puțin a unui dialog constructiv – între cele două comunităţi, asta în condițiile în care liderii maghiari și români se adresează în esență propriilor comunități, lăsând puține oportunități de comunicare interetnică în spațiul politic.

Lipsa unei dezbateri reale are cel puțin două consecințe: face ca implementarea proiectului de autonomie al UDMR să fie foarte puțin probabilă și discreditează ideea în ochii publicului, subminând fezabilitatea ei pe termen scurt și lung. Un astfel de efect este extrem de dăunător, în special pentru drepturile etnice ale minorității maghiare, și în general, pentru procesul de democratizare a României. Prin urmare, în acest articol voi prezenta câteva remarci cu privire la legitimitatea unui astfel de demers, principiile care stau la baza demersului, propunerea înaintată de UDMR și perspectivele ca această propunere să fie pusă în aplicare în contextul politic actual.

Condiția premergătoare a unui dialog și potențial compromis se bazează pe un set comun de premise, care în prezent sunt contestate de către părțile implicate. Voi discuta două dintre aceste ipoteze, cu scopul de a explica necesitatea și legitimitatea unei iniţiative atât de sensibile ca autonomia teritorială.

  1. “Proiectul de autonomie este indus de un naționalism etnic maghiar exclusivist de secolul al XIX-lea, în timp ce instituțiile statului sunt pregătite să răspundă nevoilor cetățenilor maghiari.”

Acest argument este o altă formulare a ideii conform căreia “drepturile minorităților sunt bine respectate în România”. El se bazează pe presupunerea că instituțiile statului-națiune sunt neutre cultural. De fapt, așa cum susține, printre alţii, Will Kymlicka[1], aceste instituții sunt construite pentru a reflecta și promova cultura etnică a comunității majoritare (exemple la îndemână sunt: limba aleasă pentru funcţionarea aparatului de stat, curricula din sistemul public de educaţie, proiectele culturale susținute de stat, lista de monumente şi sărbători cărora li se alocă o importanţă naţională etc.). Prin urmare, maghiarii se pot bucura de șanse egale de succes și împlinire în viața publică doar dacă sunt gata să-și asume sarcina suplimentară de a asimila identitatea impusă de instituțiile statului. Mai exact, ei învață limba română și au învățat să stăpânească modelele de comportament construite cultural, necesare în interacțiunile de zi cu zi cu membrii societății majoritare și cu instituțiile statului. Stăpânirea acestor abilităţi necesită resurse și investiții pe care numai maghiarii privilegiaţi le deţin, în contextul în care chiar sistemul public de educație accentuează sarcinile suplimentare pentru minoritățile etnice – prin, de exemplu – curricula de predare a limbii române pentru maghiari. Cum egalitatea de șanse rămâne un mit pentru majoritatea maghiarilor, mişcarea lor pentru autonomie nu este în mod necesar determinată de naționalismul etnic, ci este mai degrabă un răspuns politic/instituțional pentru sarcina percepută de a învăța să stăpânească simultan două limbi și coduri culturale; un răspuns care permite etnicilor maghiari să se integreze în societatea românească ca o comunitate, mai degrabă decât în mod individual.

  1. Drepturile minorităților nu necesită neapărat autonomie sau alte modele similare de împărțire a puterii.”

Acest argument se bazează pe ideea că instituțiile statului națiune, presupunând că există voință politică, pot fi mai deschise la nevoile minorității maghiare, fără a transfera acesteia din urmă putere politică. Un astfel de proces presupune practici politice transparente și responsabile, cu scopul de a produce politici publice receptive, în conformitate cu cerințele electoratului de etnie maghiară. Într-o situație în care pragul electoral de 5% pentru a intra în parlament coincide în linii mari cu proporțiile demografice ale minorității maghiare, iar partidul parlamentar maghiar, UDMR, decide distribuţia bugetului alocat pentru organizațiile minorităților entice (actorii societății civile, subvențiile pentru presa maghiară și alte instituții culturale), aranjamentele instituționale nu asigură mijloace de verificare a modului în care UDMR ia aceste decizii.

Într-un aranjament instituțional în care pragul de 5% dispare sau îşi pierde din importanţa structurală, iar sursele bugetare sunt distribuite conform unei logici birocratice a instituțiilor (în loc de rațiunea politică a partidelor), ne putem aștepta ca puterea UDMR să fie mai degrabă verificată de către presa și societatea civilă maghiară. Autonomia teritorială, prin asigurarea unor astfel de condiții instituționale, ar conduce la legături mai strânse între alegători și reprezentanți, unde aceştia din urmă pot fi traşi la răspundere de către electorat, ceea ce ar putea conduce la politici responsive la opinia publică.

Aranjamentele cu privire la autonomie se bazează pe principiul subsidiarității: lasă minorităților etnice dreptul să decidă cu privire la chestiuni legate de propria lor viaţă în comunitate. Aceste aranjamente au două forme, ele pot fi culturale sau teritoriale; cele din urmă implică un teritoriu asupra căruia statul transferă parte din suveranitatea sa unei adunări alese. UDMR a prezentat deja un proiect de autonomie culturală în fața parlamentului încă din 2005, proiect care propune reglementarea relației dintre minoritățile etnice și un organism ales, fără nici o componentă teritorială. În mare măsura, ceea ce prevede propunerea este deja în vigoare. Ea a fost concepută pentru a împlini nevoile etnicilor maghiari care nu formează o majoritate în comunitățile lor locale.

Noua propunere se referă în mod specific la Secuime, la județele Covasna, Harghita și Mureș, unde etnicii maghiari formează majoritatea locală. Propunerea presupune înființarea unui consiliu regional și executiv, care ar reglementa viața culturală și comunitară a diferitelor etnii și ar oferi mijloacele necesare pentru gestionarea de către acestea a treburilor administrative, culturale și educaționale. UDMR a depus eforturi remarcabile pentru a integra propunerea în sistemul juridic românesc, însă există o serie de probleme, atât cu privire la conținut cât și la circumstanțele în care a fost lansată, cel mai cuprinzător analizate de prof. Levente Salat.

În primul rând, sunt neclare limitele teritoriului căruia i se va aplica statutul special. Propunerea se referă la Covasna, Harghita și Mureș, dar se presupune că nu la întreg teritoriul lor, deoarece, mai ales în ultimul caz, istoric, unele părți nu au aparţinut de Secuime, și sunt aproape omogen româneşti (art. 1, 3.1). În al doilea rând, nu este clar care vor fi prerogativele instituțiilor regionale nou introduse, mai ales ale consiliului regional (art. 24, 32), și dacă acesta va funcționa sau nu ca un parlament local, având puterea de a pune în aplicare noi acte legislative. În al treilea rând, mecanismul de pârghii și contraponderi (checks and balances) între nivelul regional nou introdus, nivelul județean și guvern rămâne subdezvoltat (art. 74-77). Propunerea se bazează pe instituțiile de la nivel județean existente (art. 44-50), dar nu stabilește ierarhia între noul executiv regional și consiliu (art. 22-33). De exemplu președinții consiliilor județene vor fi în continuare aleși în mod direct (art. 44), spre deosebire de președintele regional ales de consiliul regional (art. 27). Din cauza legitimităţii inegale conferite celor două funcții, există un potențial puternic de criză și blocaj politic, mai ales pentru că atribuţiile președintelui regional și ale guvernului executiv sunt formulate într-o manieră vagă și generală (art. 37-43). În plus, guvernul central român rămâne un jucător cu drept de veto în toate deciziile luate de către puterile regionale, prin prefectul fiecărui județ, și prin prefectul regional de Covasna (art. 51), ridicând probleme similare de impas politic. În al patrulea rând, în cazul multor proceduri, statutul tratează electoratul ca fiind împărțit în două naționalități care fac subiectul drepturilor, deși nu sunt clare criteriile în baza cărora cetățenii vor fi grupaţi în etnii. În acest sens, documentul se referă la rezultatul ultimului recensământ, dar în cazul recensământului, aceste informații sunt confidențiale, colectate din motive statistice și fără vreo miză individuală relevantă pentru respondenți. Acest lucru pune în potențial pericol procesul electoral (art. 23.2), ocuparea forței de muncă în sectorul public (art 78.3) şi locurile de muncă din sistemul judiciar (art 81.1). Mai mult decât atât, aşa cum subliniază prof. Levente Salat, prin faptul că documentul se referă doar la unguri și români, probabil din ignoranță, face ca încadrarea în muncă a membrilor minorității rome în sectorul public și sistemul judiciar să devină problematică. În cele din urmă, deși partea financiară a statutului este, probabil, cea mai concretă (art. 62-73), propunerea lasă loc de taxe suplimentare care urmează să fie puse în aplicare de către autoritățile regionale (art. 65), fără a preciza amploarea și scopul lor.

Conform clasificării lui Bognár Zoltán, 6 state membre ale UE oferă modele de autonomie care au integrată o componentă teritorială și fac trimitere la una din minoritățile etnice: Belgia (Eupen-Malmedy), Danemarca (Insulele Feroe, Groenlanda), Finlanda (Insulele Aland), Franţa (Corsica), Italia (Friuli-Venezia Giulia, Sardinia, Sicilia, Valle d’Aosta, Trentino-Alto Adige), Spania (Catalonia, Galicia, Țara Bascilor, Insulele Baleare), Marea Britanie (Irlanda de Nord, Scoția, Țara Galilor, Insula Man). Propunerea se bazează pe modelul Tirolului de Sud din Italia, unde minoritatea vorbitoare de limbă germană beneficiază de un regim similar de autonomie teritorială. Probabil, modelul oferă unul dintre aranjamentele instituționale cel mai uşor transferabile pentru etnicii maghiari din România și este destul de atractiv având în vedere că, după implementarea statutului de autonomie, Tirolul de Sud s-a transformat din una dintre cele mai sărace regiuni din Italia într-una dintre cele mai bogate. Cu toate acestea, propunerea ar putea beneficia de concluziile unora dintre dezbaterile care au avut loc în Tirolul de Sud. Una dintre ele a fost legată chiar de procedura de înregistrare a cetățenilor în calitate de membri ai minorităților etnice și alta de cerințele de limbă și de măsurarea lor în cazul funcționarilor publici. În plus, exemplul Tirolului de Sud scoate în evidenţă una dintre problemele majore ale propunerii UDMR, și anume lipsa de garanții privind susținerea demersului pe termen lung, de către guvernele din România. Constituția italiană prevede statut special pentru cele 5 regiuni, inclusiv Tirolul de Sud (art. 116), în timp ce propunerea UDMR autorizează în mod explicit guvernele române să modifice și să retragă statutul autonom cu o lege organică (art. 14.3, 14.4).

În ceea ce privește fezabilitatea politică a proiectului, autonomia Tirolului de Sud nu este, probabil, cel mai bun model. În acel caz, influența Austriei pe plan internațional a jucat un rol crucial, în timp ce critica internațională actuală privind guvernarea lui Orban face puţin probabilă o astfel de pârghie, chiar dacă există o voință politică similară în cazul Ungariei. Cu toate acestea, mai important, atunci când vine vorba de fezabilitate, UDMR nu a consultat nici unul dintre principalele partide politice românești în dezvoltarea actualei propuneri, nici nu au încercat să dezvolte o campanie în mass-media din România pentru a convinge publicul. De fapt, propunerea este folosită ca ofertă electorală principală în campania prezidențială a lui Kelemen Hunor, și oferă celorlalți candidați la președinție posibilitatea de a-şi nuanța reactiv poziția cu privire la maghiari și la alte minorități etnice din România (cum ar fi nemţii), fără a fi nevoiţi să introducă argumente naționaliste ei înșiși (ceea ce este deosebit de important pentru Victor Ponta în lupta sa cu Klaus Iohannis). Marşând pe platforma autonomiei teritoriale, Kelemen Hunor își păstrează oportunitatea de a-şi alege favoritul la prezidențiale, în funcție de modul în care se poziționează ceilalți candidați în raport cu problema în cauză (toţi au respins proiectul, Ponta exprimând cel mai nuanțat punct de vedere).

Încorporarea proiectului de autonomie într-o campanie prezidențială asigură o mai mare proeminenţă subiectului și oferă oportunitatea UDMR de a explica societăţii majoritare ce presupune autonomia teritorială și care este rațiunea sa. Cu toate acestea, istoria UDMR de a folosi subiectul pentru a asigura sprijinul alegătorilor etnici care înclină spre mijloace și idei mai radicale decât ceea ce reprezintă partidul în mod obişnuit, nu lasă loc de prea multă speranță. Luând în considerare defectele propunerii menționate mai sus, elaborarea propunerii nu pare a fi beneficiat de un efort susținut, iar lipsa oricărei strategii a UDMR de a se coordona cu partidele românești face ca intențiile acestora de a ajunge la majoritatea românească/partidele româneşti să fie discutabile. Din păcate, rămâne neclar dacă actuala propunere facilitează sau mai degrabă împiedică șansele adoptării unor relaţii autonome între minoritatea etnică maghiară și statul român.


[1]Will Kymlikca – filosof canadian, cunoscut pentru cercetările sale privind multiculturalismul.