• Raluca Toma , Gábor Tóka , Laura Trandafir

Ce arată analiza a 70 de alegeri prezidențiale din Europa

Raluca Toma, Gábor Tóka, Laura Trandafir

La o săptămână distanță de primul tur și câteva zile înainte de votul final de pe 16 noiembrie, poate cea mai importantă întrebare dezbătută momentan este dacă Victor Ponta își va menține avantajul față de  Klaus Iohannis sau dacă, din contră, acesta din urmă va răsturna situația în turul doi.

Istoric, în România avem deja două situații în care candidatul favorit după primul tur al alegerilor prezidențiale a pierdut în turul doi. Totuși, în ambele cazuri distanța dintre cei doi candidați a fost mai mică decât acum:

  • În 1996, Ion Iliescu a avut 32,25% din voturi în turul unu, cu 4 puncte mai mult decât Emil Constantinescu. În turul doi, Constantinescu a câștigat cu 54,41% din voturi.
  • În 2004, Adrian Năstase a luat 40,94% în primul tur, depășindu-l pe Traian Băsescu cu 7 puncte, dar a pierdut în turul doi, când Băsescu a luat 51,23%.
  • În primul tur al acestor alegeri, Victor Ponta a avut 40,44% din voturi, iar Klaus Iohannis 30,37, diferența dintre aceștia fiind de aproximativ 10 puncte.

Dacă se va produce o surpriză și de această dată nu vom ști până în ziua alegerilor, dar pentru o imagine mai completă a situației actuale, ne putem ghida după rezultatele alegerilor din alte țări. Aceste cazuri ne ajută să apreciem cât de frecvent și în ce condiții se răstoarnă clasamentul în turul 2.

Alegeri europene în două tururi

Pentru această analiză ne-am concentrat pe 18 țări din Europa de Vest, Centrală și de Est și din Balcani care au alegeri prezidențiale directe în două tururi [1] . Am luat în calcul toate alegerile după 1990, cu câteva excepții pentru anumite țări, precum unele din Balcani, care nu au devenit independente sau stabile decât mai târziu [2] .

În total, am adunat date despre 70 de alegeri prezidențiale [3] . Dintre acestea, 52 de scrutinuri au avut două tururi; în restul cazurilor un candidat a ieșit învingător încă din primul tur.

Cât de des reușește candidatul care fusese pe locul doi în primul tur să câștige alegerile? În alegerile pe care le-am analizat, acest lucru s-a întâmplat de 18 ori, adică în aproximativ o treime din cazuri. Un contra-candidat care să câștige în turul doi nu  este, așadar, chiar o „lebădă neagră”.

Uitându-ne mai îndeaproape la situațiile în care favoriții au fost învinși în al doilea tur observăm însă doi factori importanți: distanța între cei doi finaliști în primul tur și proporția electoratului care nu a votat cu niciunul din ei în primul tur.

Cu cât este mai mare avantajul favoritului în turul întâi, cu atât are mai mult de recuperat contra-candidatul. După cum ilustrează graficul de mai jos, atunci când diferența dintre finaliști e de mai puțin de 10 puncte în primul tur, șansele ca cel plasat pe  locul doi să câștige sau să piardă în turul doi sunt aproximativ egale. La o diferență mai mare de 10 puncte, favoritul tinde să iasă învingător.

Totuși, graficul relevă încă un factor care poate interveni. O răsturnare de situație devine mai probabilă când o proporție mare de votanți n-au optat, în primul tur, pentru niciunul din candidații care au ajuns în turul doi. Cu alte cuvinte, dacă sunt multe voturi de capturat în turul doi, șansele contra-candidatului de a recupera cresc.

grafic11

Câteva răsturnări de situație în Europa

O primă situație în care candidatul care avusese un avans semnificativ în turul întâi a pierdut în al doilea tur s-a produs în Moldova în 1996. Președintele în funcție Mircea Snegur, care obținuse 38,8% din voturi inițial, a fost învins de către candidatul independent Petru Lucinschi, care a luat 54% din voturi în turul doi.

Aproximativ 45% din votanți aleseseră pe altcineva în turul întâi, iar unul din principalii candidați fusese Vladimir Voronin, reprezentantul Partidului Comunist, care i-a acordat lui Lucinschi susținerea sa împotriva președintelui Snegur. Ceea ce i-a permis lui Lucinschi să îl depășească pe Snegur a fost, pe de o parte, proporția deloc neglijabilă de voturi disponibile de la alte formațiuni și, totodată, poziționarea sa ca „moderat” în ceea ce privește relația cu Rusia și România, în comparație cu Snegur, care era perceput ca fiind mai pro-român.

Ucraina anului 1994 a fost un caz similar din punctul de vedere al principalelor clivaje electorale, cu toate că distanța între principalii candidați fusese mai mică în turul întâi iar proporția electoratului care votase pentru candidații eliminați era și ea mai mică decât în cazul Moldovei (28%).  Leonid Kuchma l-a învins în turul doi pe președintele Leonid Kravchuk prin votanții candidaților ce favorizau o relație apropiată cu Rusia. Kuchma,  care fusese la aproape 7 puncte în urma lui Kravchuk, a câștigat alegerile cu 53,42% din voturi.

Încă două cazuri similare ilustrează importanța susținerii din partea candidaților eliminați în primul tur.

Primul este reprezentat de alegerile prezidențiale din Macedonia din anul 1999, ale căror rezultate au fost într-o mare măsură prefigurate de scrutinul parlamentar din 1998 și coaliția de guvernământ formată în urma acestuia. În al doilea tur al alegerilor prezidențiale s-au confruntat Boris Trajkovski și Tito Petkovski, nominalizați de cele două mari forțe politice din Macedonia, VMRO-DPMNE, respectiv SDSM. VMRO-DPMNE, un partid de centru-dreapta, a preluat controlul guvernului în 1998 alături de partidul Alternativa Democratică și un grup de formațiuni care reprezentau minoritatea albaneză. Împreună, acestea obținuseră aproximativ 58% din voturile de la alegerile parlamentare.

La alegerile prezidențiale din anul următor, Tito Petkovski, reprezentantul partidului de opoziție, SDSM (centru-stânga) a obținut în turul întâi 33% din voturi, mai multe decât candidatul VMRO Boris Trajkovski (21,07%). În turul al doilea, însă, Trajkovski a câștigat cu 53,15%, beneficiind cel mai probabil de voturile candidatului de la Alternativa Democrată (care luase 15,69% în primul tur) și ale candidaților albanezi (care însumaseră 19,39%). Trebuie menționat însă că votul în turul doi a fost marcat și de nereguli în procesul de votare și numărare a votului (turul doi repetându-se în 230 de secții în urma contestațiilor depuse de SDSM) [4] .

Candidatul partidului din opoziție a fost în mod similar învins în turul doi, în pofida avantajului din turul întâi, în Slovacia în anul 2004. La fel ca în cazul Macedoniei, alinierea voturilor în turul doi a reflectat în mare măsură poziționarea forțelor politice după alegerile parlamentare, care avuseseră loc în 2002. Deși partidul Mișcarea pentru o Slovacie Democratică (HZDS) obținuse un număr semnificativ de voturi la parlamentare (19,5%), acesta a fost exclus de la guvernare, formându-se o coaliție între următoarele partide ca număr de voturi — SKDU (Coaliția Democrată și Uniunea Creștină), KDH (Creștin Democrații), SMK (Coaliția Maghiară) și ANO (Alianța pentru Noi Cetățeni).

În primul tur al alegerilor prezidențiale, candidatul opoziției (HZDS), Vladimir Meciar a obținut 32,7% din voturi, iar candidatul partidului la putere SKDU, Ivan Gasparovic, 22,3%. O proporție semnificativă din electorat a ales însă alți candidați — mai ales pe Eduard Kukan din partea Creștinilor Democrați (22,1%). Voturile lui Kukan și ai altor candidați eliminați în primul tur au mers în mai mare proporție către reprezentantul coaliției de la guvernare, Ivan Gasparovic, care a câștigat cu 59,9%.

Concluzii

Ce ne arată cele 52 de scrutinuri în două tururi analizate, în special cele în care candidatul plasat pe locul doi în primul tur a reușit să câștige în al doilea tur?

Distanța de 10 puncte dintre Klaus Iohannis și Victor Ponta din primul tur, deși semnificativă, nu este insurmontabilă, mai ales având în vedere că 29% din votanți au optat pentru alți candidați în turul întâi. Din punctul de vedere al numerelor, dezavantajul cu care pleacă Iohannis în turul al doilea nu este cu mult mai mare decât cel al lui Traian Băsescu față de Adrian Năstase în 2004.

Cazurile din restul Europei în care un candidat a depășit un decalaj de 10 puncte sau mai mult arată că acest lucru este fezabil, dar numai dacă reușește să mobilizeze electoratul candidaților eliminați. Din această perspectivă, rămâne nu imposibil, dar neclar dacă pe 16 noiembrie vom avea parte de o răsturnare de situație sau nu.


[1] În ordine alfabetică: Bulgaria, Croația, Cipru, Finlanda, Franța, Lituania, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Serbia, Slovacia, Slovenia și Ucraina.

[2] Spre exemplu, în cazul Serbiei am început cu anul 2004.

[3] Surse pentru datele despre alegeri: European Election Database: http://www.nsd.uib.no/european_election_database/election_types/presidential_elections.html; IFES Election Guide: http://www.electionguide.org/elections/; Essex Election Results: http://www2.essex.ac.uk/elect/database/election.asp; PARLINE Database: http://www.ipu.org/parline-e/parlinesearch.asp.

[4] http://www.osce.org/odihr/elections/fyrom/117864.