• Borbála Kovács

Subiectul acestui text este o reflecție asupra felului în care gândim despre această indemnizație, de departe cea mai mediatizată politică socială pentru familii cu copii mici. Cât de „importantă” este această măsură și din ce motiv(e)? Ce constituie ea de fapt? Ce obiective are și cât de bine atinge aceste obiective? Propun o abordare ușor diferită a acestui beneficiu social în bani: una concentrata pe asumpțiile acesteia în contextul mai larg al intervenţiei din care face parte: concediul plătit de îngrijire a copilului mic. Scopul meu este să inițiez dezbatere, să invit la polemică: pornesc de la premisa că nu există consens în ce privește politicile statului bunăstării românesc (și nu sunt convinsă nici că ar trebui să fie). De asemenea, o altă premisă este că spre a îmbunătăți activitatea de guvernământ, trebuie să formulăm explicit opțiunile de politici (sociale) pe care le dorim și să le susținem cu argumente pertinente.

1. O scurtă istorie a concediului plătit pentru îngrijirea copiilor mici în România

După 1989, una dintre transformările esențiale ale statelor foste socialiste în Europa centrală și de est a fost dispariția multor servicii sociale. [1] Dispariția creșelor – oricum puține și cu servicii de calitate îndoielnică, inclusiv în afara României – este un exemplu bun în acest sens. [2] [3] În același timp, politicile sociale din această regiune, inclusiv din România, s-au axat din ce în ce mai mult pe transferuri în bani, adică alocații, indemnizații, pensii etc. [4] Concediul plătit pentru îngrijirea copilului este un exemplu grăitor.


Abonează-te acum la newsletter-ul lunar OpenPolitics.ro! Explicăm subiecte importante și de actualitate!


Înainte de ianuarie 1990, părinții români nu aveau dreptul la concediu plătit pentru îngrijirea copiilor mici [5] așa cum se întâmpla de pildă din Ungaria [6] , URSS [7] sau Slovenia [8] . Conform decretului lege 31/1990, femeile asigurate au primit dreptul să beneficieze de un concediu plătit de îngrijire a copilului cu o indemnizație aferentă până la împlinirea vârstei de un an a copilului. Între 1997 și 2010, oricare dintre părinți – asigurați – putea beneficia de un astfel de concediu până la împlinirea vârstei de doi ani a copilului. Până la intrarea în vigoare a ordonanței de urgență 111/2010, când părinții puteau să aleagă între un concediu plătit de un an sau unul de doi, durata maximă a concediului de îngrijire a rămas neschimbată. Din 1990 încoace, neschimbată a rămas și garanția locului de muncă până la reîntoarcerea din acest concediu plătit. Ce s-au schimbat cu regularitate, însă, au fost condițiile de eligibilitate (cine putea solicita și beneficia de acest concediu plătit), respectiv valoarea indemnizației aferente concediului.

2. Care este „problema”?

În ciuda acestor continuități și schimbări, ceea ce pare să fi ținut părinții (și guvernanții) în suspans în ultimii trei ani a fost exclusiv variația în valoarea indemnizației, adică a componentei în bani a unui drept de altfel generos în termeni comparativi. [9] Luând în considerare imposibilitatea combinării perioadei de concediu cu activități generatoare de venit, devalorizarea indemnizației minime (600 lei din 2007 încoace) și importanța subiectivă mult mai mare atribuită beneficiilor în bani în comparație cu beneficiile în timp (concediul) sau cu servicii sociale mult subvenționate, acest lucru nu este surprinzător.

Însă discuțiile despre modificările modice ale indemnizației din ultimii ani distrag atenția de la ceva mai de substanță: indemnizația nu este o politică de sine stătătoare, ci constituie componenta unei politici mai ample, împământenite cel puțin din 1997 încoace, menite a „privatiza” în mod explicit, cu costuri directe pentru stat (pentru cei care au dreptul la concediul plătit) sau fără (pentru cei care nu au dreptul la el), responsabilitățile de îngrijire și creștere a celor mai micuți români.

De ce este aceasta o „problemă”? Mai precis, ce este problematic, de fapt, în legatură cu felul în care se vorbeşte în spațiul public despre succesiunea de schimbări care au avut loc în privința indemnizației pentru îngrijirea copiilor din ultimii doi ani?

3. Problematici legate de concediul plătit pentru îngrijirea copiilor mici din România

După cum am semnalat mai devreme, o primă chestiune pare să fie atenția acordată în mod exclusiv nivelului indemnizației în cazul unui drept social mai complex ce include nu doar un transfer bănesc, ci și (ii) dreptul la timp în afara pieței muncii dedicat îngrijirii (creșterii) copilului mic, (iii) menținerea calității de asigurat pe o perioadă în care părintele în concediu, de fapt, nu cotizează în diferitele fonduri de asigurări sociale, plus (iv) obligativitatea angajatorilor de a menține postul părintelui până la întoarcerea din acest concediu (adică garanția locului de muncă). Focusul protestelor mămicilor din 2010 și 2011, respectiv al discuțiilor publice pe oscilațiile valorii indemnizației au marginalizat menținerea acestor privilegii. Or, în contextul contractării pieței muncii românești, aceste privilegii nu sunt de neglijat.

În al doilea rând, discuțiile legate de valoarea indemnizației aferente concediului plătit au marginalizat o altă problemă de fond: erodarea generozității acestui drept în timp.

grafic-indemnizatie

Graficul 1. Devalorizarea indemnizației pentru îngrijirea copilului între 2007 și 2012.

 

În 2006 indemnizația fixă de 800 lei aproape că echivala salariul net mediu (866 lei), în timp ce în iunie 2012 indemnizația medie pentru primele șase luni ale lui 2012 – 936 lei – reprezintă mai puțin de jumătate din salariul net mediu din aceeași perioadă (1519 lei) [10] . Mai mult decât atât, în jur de 57% dintre părinții care beneficiau de concediul plătit în primul semestru al anului 2012 primeau 600 lei/lună (deci ~ 40% din salariul net mediu pe aceeași perioadă). Cum se poate justifica sau critica erodarea componentei bănești minime aferente concediului plătit de îngrijire a copilului?

În al treilea rând, formulele de calcul ale indemnizației s-au tot schimbat din 1990 și până în prezent. Cu excepția perioadei 2006-2008, când aceasta a devenit o sumă fixă, necorelată cu veniturile realizate anterior nașterii copilului, indemnizația a fost calculată ca un anumit procent din veniturile realizate (câteodată venituri brute, câteodată – cum este și la momentul de față – venituri nete). În ultimii zece ani, mai multe guverne au impus și limite la valoarea variabilă a indemnizației. Deși s-a vorbit extensiv în ultima vreme despre volatilitatea valorii indemnizației, problema esențială nu s-a dezbătut: care sunt obiectivele concrete ale diferitelor baze de calcul? De ce o valoare fixă și/sau o valoare variabilă, în funcție de veniturile realizate? Ce beneficii și sacrificii sunt asociate cu aceste diferite logici de calcul ale indemnizației și pentru cine? Sunt acestea legitime și, dacă da, din ce motive? Sunt acestea de dorit și, dacă da, din ce motive?

În al patrulea rând, discuțiile legate de concediul plătit de până acum au marginalizat problema generată de natura selectivă a acestui drept. Din 1990 încoace, dreptul la concediul plătit pentru îngrijirea copiilor a fost promovat exclusiv ca dreptul persoanelor care au cotizat în fondul de asigurări sociale, iar plata beneficiilor pecuniare – cel puțin nominal – a fost suportată până în 2005 din bugetul asigurărilor sociale, ulterior din bugetul de stat. În condițiile în care populația inactivă a tot crescut după 1990 inclusiv în rândul generațiilor de vârstă reproductivă, nu este surprinzător că în 2011 mai puțin de jumătate din părinții cu copii sub doi ani – mai precis sub 197.000 părinți/lună [11] în contextul a 408.000 nașteri în 2010 și 2011 (Eurostat) – au beneficiat de concediul plătit pentru îngrijirea copiilor. Cum se poate justifica tratamentul diferențiat al părinților care au realizat, respectiv nu au realizat venituri impozabile înaintea nașterii copilului lor în ce privește dreptul la un concediu plătit, mai ales când fondurile provin din taxe și impozite colectate de stat (și nu din fondurile de asigurări la care s-au făcut contribuțiile)? Ce efecte are această diferențiere a părinților români cu copii mici pe termen mediu și lung pentru ei, pentru copiii lor și pentru noi toți?

Probabil cea mai importantă dezbatere marginalizată până acum este aceea legată de obiectivele acestei politici familiale. Momentan nu pare să existe niciun consens privitor la ceea ce dorește să instrumenteze acest concediu plătit pentru îngrijire, accesibil pentru mai puțin de jumătate din părinții cu copii mici din România. Părinții beneficiari, precum și statul român, considerăindemnizația ca fiind banii copilului – deci o formulă de ajutor social – și înțeleg munca de îngrijire, creștere și educare a copilului mic ca fiind necontabilizată, gratuită. Dar atunci de ce nu beneficiază toți copiii de această formulă de ajutor social? Expansiunea concediilor plătite în multe țări ale fostului bloc sovietic, după 1989, a fost privită de comentatori ca o formulă de absorbție a șomajului, mai ales a șomajului feminin. [12] Însă despre ce femei vorbim? Și ce implicații are natura selectivă a concediului plătit pentru îngrijire asupra femeilor din România în general? Alții văd concediile plătite pentru îngrijirea copiilor mici ca o soluție relativ ieftină (din punctul de vedere al statului) la diviziunea muncii de îngrijire între stat, familie și piață [13] : servicii publice (sau subvenționate public) de bună calitate tind să fie semnificativ mai costisitoare decât programe de transferuri în bani pentru stat (deși nu pentru familii). Așadar, care sunt scopurile acestei politici sociale și cât de coerent este concepută intervenția aceasta pentru a servi aceste scopuri? Sunt aceste scopuri cele mai dezirabile și dacă da, pentru cine? Dacă nu, ce scopuri ar trebui să servească concediul plătit de îngrijire în general și cel românesc în special?

Următoarele contribuții se vor axa pe fiecare dintre aceste chestiuni în mai mare detaliu.


Referințe

[1] Szikra, D. și B. Tomka. 2009. ‘Social Policy in East Central Europe: Major Trends in the Twentieth Century’, în Cerami, A. și P. Vanhuysse (coord.) Post-Communist Welfare Pathways: Theorising Social Policy Transformations in Central and Eastern Europe, Basingstoke: Palgrave Macmillan.

[2] Kocourková, J. 2002. ‘Leave arrangements and childcare services in Central Europe: policies and practices before and after the transition’, Community, Work & Family, 5 (3), pp. 301-318.

[3] Popescu, L. 2006. ‘Child Care, Family and State in Post-Socialist Romania’, in Mesner, M. și M. Wolfgruber (coord.) The Policies of Reproduction at the Turn of the 21st Century, Innsbruck: Studien Verlag.

[4] Javornik, J. 2011. ‘Varieties of Familialism in Most Advanced Post-Socialist Countries’, lucrare prezentată la al XVI-lea congres de științe politice nordice, Vaasa, Finlanda.

[5] Popescu, idem.

[6] Haney, L. 1999. ‘”But We are Still Mothers”: Gender, the State, and the Construction of Need in Postsocialist Hungary’, în Burawoy, M. și K. Verdery (coord.) Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the Postsocialist World, Lanham: Rowman & Littlefield Publishers, Inc.

[7] Teplova, T. 2007. ‘Welfare State Transformation, Childcare, and Women’s Work in Russia’, Social Politics, 14 (3), pp. 284-322.

[8] Javornik, idem.

[9] Letablier, M.-T., A. Luci, A. Math și O. Thévenon. 2009. ‘The costs of raising children and the effectiveness of policies to support parenthood in European countries: a Literature Review’, a report to the European Commission, Directorate-General “Employment, Social Affairs and Equal Opportunities”. http://ec.europa.eu/employment_social/emplweb/families/docs/EU_Report_Cost_of_children_Final_11-05-2009.pdf.

[10] Calcule realizate pe baza cifrelor oferite în buletinele statistice în domeniul muncii și protecției sociale ale Ministerului Muncii, familiei și protecției sociale, accesibile la http://www.mmuncii.ro/old/ro/684-view.html și http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Statistica/Statistici%20lunare/s01.pdf.

[11] http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Statistica/Buletin%20statistic/2011/Asistenta%202011%20site.pdf

[12] Fodor, E., C. Glass, J. Kawachi și L. Popescu. 2002. ‘Family Policies and Gender in Hungary, Poland, and Romania’, Communist and Post-Communist Studies, 35, pp. 475-490.

[13] Morgan, K. și K. Zippel. 2003. ‘Paid to Care: The Origins and Effects of Care Leave Policies in Western Europe’, Social Politics, 10 (1), pp. 49-85.