• Marina Popescu , Roxana Bodea

Update: Acest text a fost publicat inițial în 2016, când s-a pus pe masă ideea de la elimina taxa radio-TV ca sursă principală de finanțare pentru televiziunea română (TVR). Din 2017, televiziunea publică e finanțată direct de la bugetul de stat. Rămân valabile argumentele pe care le-am formulat în 2016 despre deficiențele legii și instituțiilor care guvernează TVR, despre mecanismele de verificare a activității TVR și despre performanța sa.

 

Răspunsul Median Research Centre (MRC) la întrebarea „este oportună eliminarea taxei radio-tv?” ar fi acum cu siguranţă nu, iar în viitor doar dacă există un plan de înlocuire a taxei cu o metodă de finanţare care să sprijine mai bine independenţa şi dezvoltarea instituțiilor de „public service media” (PSM). Un astfel de plan este posibil doar dacă ia în calcul prevederile legislative în integralitatea lor şi, în primul rând, veriga cea mai slaba, prevederile privind demiterea CA şi forma/natura controlului parlamentar.

Taxa este doar un element – şi nu cel mai crucial în momentul actual – pentru independenţa şi performanţa mass media publice, pentru că legislaţia actuală încurajează opusul, așa cum am argumentat într-o analiză anterioară.

În momentul actual, pe legea 41 aşa cum este, cu sau fără taxă, nu există nicio cale de a garanta independenţa editorială şi nici de a impune criterii de calitate. Aceasta pentru că în câteva zone esenţiale, reglementările sunt de fapt contrare modelului ideal. Mai exact, Consiliul de Administraţie (CA) şi Preşedintele acestuia pot fi demişi de majoritatea parlamentară în fiecare an, indiferent de performanţă. Nu există prevederi care să definească şi să delimiteze forma controlului parlamentar, iar prevederile existente chiar încurajează arbitrariul.

Un astfel de mecanism de demitere şi „control” parlamentar nu doar că nu permite CA să acționeze ca un tampon între politic şi editorial (rolul dorit şi necesar) ci, mai mult, decredibilizează conducerea mass media publice şi în ochii angajaţilor (care văd politicienii ca adevăraţii vectori de putere) şi în ochii politicienilor (care ştiu că îi pot demite dacă sunt deranjaţi de CA).

De aceea, e neclar cum o astfel de conducere ar putea beneficia de existenţa unui grant guvernamental direct când în structura instituţională actuală nu are nici o greutate într-o negociere dintr-o poziţie de apărător al misiunii şi a interesului public. Legea nu poate stabili o sumă fixă pentru eternitate, ci doar un mecanism de calcul şi de decizie despre care nu ştim în acest moment decât că va exista.

Prevederile actuale legate de finanţare sunt departe de a fi cele mai bune, adică siguranţa şi predictibilitatea finanţării şi a non-ingerinţei guvernului nu sunt garantate.

Nu există în legea 41 un mecanism instituţional nepartizan, multi-stakeholder şi legat de evaluarea nevoilor organizaţionale care să decidă cuantumul taxei, inclusiv care să facă posibilă mărirea taxei pentru ca media publice să îşi poate îndeplini misiunea. Guvernul decide. Şi cum taxa nu are sprijin printre cetăţeni, iar mass media publice nu mai au valoarea politică de propagandă din anii 90, în 2003 a existat o scădere, după care nu s-a mai făcut şi nu se întrevede o mărire. Dimpotrivă, au existat în ultimii ani patru iniţiative parlamentare de abrogare a taxei.

Ce se întâmplă în alte țări?

Majoritatea țărilor din UE au o taxă radio-TV. Există ţări care au finanţare directă de la guvern şi unde există independenţă pentru că în aceste ţări (Olanda, Finlanda) există mecanisme foarte clare de alocare a sumelor, ce nu permit o decizie arbitrară a guvernului.

Eliminarea taxei fără un plan alternativ aplicabil imediat, care să legifereze contra arbitrariului guvernamental poate să fie un pericol pentru şansele de a avea vreodată mass media ce lucrează cu adevărat în serviciul publicului.

Taxa radio-tv este un element simbolic important, care reflectă statutul unic al PSM-urilor şi legătura directă cu publicul. Sugerează importanţa independenţei faţă de guvern, chiar dacă nu este o garanţie automată care să funcţioneze indiferent de celelalte reglementări.

În mod realist, odată scoasă, taxa ar fi foarte greu de reintrodus, chiar şi dacă printr-un miracol PSM ar îndeplini anumite criterii de calitate, la care oricum se poate ajunge doar în timp. Ar fi foarte dificil pentru că:

  • taxele nu sunt populare nicăieri şi sunt deosebit de nepopulare în România; calitatea nu garantează popularitatea canalului;
  • imaginea brand-ului, care e la ora actuală ponosită, precum și calitatea și audienţa (care e minusculă) se pot reconstrui doar în timp;
  • după cum au descoperit deja ziarele, odată ce un lucru este gratis (pe internet), e foarte dificil sa convingi  până şi clienții cei mai loiali să plătească.
  • mai mult, chiar dacă există precedente în alte tări europene în care această taxă a fost eliminată, acest lucru s-a întâmplat în cadrul unei strategii și viziuni mai largi ori statele respective au experimentat cu câteva variante. De exemplu, în Serbia taxa a fost scoasă în 2010 și reintrodusă în 2015, însă de la început eliminarea a fost legiferată ca fiind limitată în timp.

În alte țări, precum Slovacia, taxa a fost înlocuită cu o variantă numită în literatura de specialitate „hypothecated tax” (venituri  cu destinație specială) [1] . Aceasta presupune că taxa este obligatorie pentru gospodăriile conectate la electricitate indiferent dacă dețin un televizor sau nu (cu excepții pentru anumite categorii socio-economice) și pentru firme, în funcție de numărul de angajați. Schimbarea din 2008 a dus inițial la o reducere a bugetului televiziunii publice, dar pentru 2017, Ministerul Culturii din Slovacia plănuiește să crească taxa progresiv de la 4.64 euro/lună la 7 euro/lună [2] .

Alte două țări, Spania și Franța, au împărțit sursele de finanțare ale televiziunilor publice, introducând o taxă controversată și contestată de Comisia Europeană pentru companiile de telecomunicații care urmau să contribuie și ele la bugetul final al media publice [3] . În acest moment, în Franța, Parlamentul decide anual ce parte din taxa radio-tv, care este colectată de la fiecare consumator care are un televizor, merge la bugetul France Télévisions și care e volumul permis din veniturile de publicitate [4] . Astfel, bugetul lor este compus din: peste 70% din venituri din taxa radio-tv (license-fee), 7% din bugetul de stat, 8% din publicitate și restul din diverse donații și sponsorizări [5] .

Păstrarea taxei în formula actuală nu este o garanţie pentru independenţa şi calitatea mass media publice, dar principiul de grant direct de la guvern, chiar dacă ar putea să fie mai adaptat nevoilor, atâta vreme cât este arbitrar poate fi un caz de manual de a da guvernului/majorităţii parlamentare o pârghie să controleze mass media publice.

Este necesară o regândire a întregii legislaţii TVR şi RRA cu scopul de a obţine independenţa operaţională a mass media publice [6] . Analizele noastre, bazate pe criterii derivate din cercetări recente, sugerează că este necesar să fie eliminată în primul rând posibilitatea demiterii arbitrare la depunerea raportului anual şi să se asigure eficienţa, transparenţa şi predictabilitatea controlului parlamentar asupra performanţei. Astfel, durata şi predictabilitatea mandatelor conducerii va putea creşte,  va putea să fie întărit rolul CA de tampon între politic şi editorial şi vor putea fi clarificate rolurile Consiliului de administraţie şi Preşedintelui-Director General.

Se poate obţine un serviciu media public doar printr-un proces onest de regândire care să fie deschis la posibile noi variante instituţionale şi în cadrul modelului existent şi care să urmărească o logică instituţională coerentă, nu doar prevederi izolate precum taxa sau includerea în CA a unor reprezentanţi ai organizaţiilor profesionale/ societăţii civile. Cum mass media publice aparţin tuturor şi sunt importante pentru toti cetăţenii, este nevoie de un proces care să asigure o cât mai mare legitimitate. Astfel să fie incluse toate partidele, toate interesele, să fie luată în calcul expertiza existentă (nu doar în România), să încerce să informeze şi în acest fel să includă şi cetăţenii.

[1] Hanretty, C. (2012). „Public service broadcasting’s continued rude health”. The British Academy: London. http://www.britac.ac.uk/policy/Public-service-broadcasting.cfm.

[2] Telecompaper. (2016). „Slovak Ministry of Culture Increases Public TV, radio fees”. http://www.telecompaper.com/news/slovak-ministry-of-culture-increases-public-tv-radio-fees–1145524.

[3] Hanretty, C, Ibid.

[4] France Télévisions. „La contribution à l’audiovisuel public (redevance)”. http://www.francetelevisions.fr/contribution_audiovisuelle.

[5] The Guardian. (2015). „How public service broadcasting shapes up worldwide”. https://www.theguardian.com/media/2015/jul/19/public-sector-broadcasting-worldwide-bbc.

[6] „‘Model’ public service broadcasting laws generally specify long terms both for the broadcaster’s board members and for its chief executive (appointed by the board); bans or imposing conditions on the dismissal of board members or chief executives; long funding windows and autonomy over borrowing and subsidiary operations, and a specified but limited reporting relationship with parliament and with the executive” – Rumphorst, 1998, citat in raportul din 2012 al Academiei Britanice „Public service broadcasting’s continued rude health”, disponibil la: http://www.britac.ac.uk/policy/Public-service-broadcasting.cfm.