Politici familiale

Preocuparea pentru numărul nașterilor în România ultimilor 10 ani se alimentează din două mari temeri colective ale societății românești: (1) diferențele de fertilitate între populația etnic română (crezută mai scăzută) și cea romă (crezută a fi semnificativ mai ridicată)^[6]; și, mai recent, (2) îmbătrânirea populației, cu implicații sociale și mai ales economice pe termen mediu și lung (următorii 15-35 ani). Din păcate, sporirea natalității rămâne de departe cel mai des auzit scop al politicilor familiale, văzut a fi cel mai bine promovat prin beneficii în bani pentru părinți cu copii sub 2-3 ani (mai ales prin alocația de stat de 200 lei/lună și concediul plătit de creștere a copilului), dar care nu par să aibă efecte susținute pozitive în ce privește numărul de nașteri.

Graficul 1. Sursa: Eurostat^[7].

Nici diferențele de fertilitate între diferite tipuri de familii sau efectele economice și sociale catastrofale din viitor datorate scăderii numărului de nașteri nu vor putea fi rezolvate pur și simplu prin creșterea numărului de nașteri (în rândul clasei de mijloc românești). Stimularea nașterii copiilor nu poate avea efectele economice și sociale scontate dacă statul român nu face eforturi pentru a susține creșterea și educarea optimă a acelor copii. Preocuparea față de numărul copiilor născuți aduce aminte de discursul epocii ceaușiste, în care politicile s-au centrat pe mărimea populației și mărimea forței de muncă (puțin școlite, mai degrabă puțin sau necalificate din agricultură și industria grea, motoarele economiei românești în anii 70-80)^[8].

Însă contextul macroeconomic și social s-a schimbat: economia nu se mai bazează pe industrie, ci pe sectorul de servicii, unde creșterile de productivitate sunt mai scăzute; iar statul bunăstării devine din ce în ce mai costisitor datorită populației vârstnice din ce în ce mai mari. În acest context, forța de muncă ar trebui să fie și mai productivă, și mai competitivă, pe scurt mult mai bine instruită, pentru a putea susține o economie post-industrială în creștere și un stat al bunăstării din ce în ce mai costisitor raportat la persoana contribuabilă.

Prioritățile politicilor familiale ar trebui, așadar, să fie mai puțin centrate pe încurajarea nașterilor și (mult) mai mult pe creșterea și educarea tinerelor generații. Deși creșterea numărului de nașteri ar fi foarte bine venită, de una singură aceasta – chiar dacă s-ar petrece exclusiv în rândul populației active, cu venituri medii și peste medie – nu ar salva nici economia, nici statul bunăstării în următorii 30-50 de ani.

Cel mai problematic aspect al concediului plătit de creștere a copilului din punctul de vedere al echității îl reprezintă sursa bugetului pentru plata indemnizațiilor. Dacă până în 2005, în baza legii 19 din 2000, indemnizația se plătea, ca multe alte indemnizații, din bugetul asigurărilor sociale, odată cu OU 148 din 2005 bugetul acestui drept social provine direct de la bugetul de stat. Iar la bugetul de stat contribuie fiecare părinte indiferent de relațiile de lucru, de surse de venit sau de nivelul veniturilor, cel puțin prin TVA pe bunurile cumpărate.

În plus față de selectivitatea politicii de susținere a creșterii copilului, condițiile de eligibilitate ale acestui drept social rămân restrictive chiar și pentru persoanele care sunt, de regulă, active, dar nu neapărat în perioada sarcinii / nașterii, acestea putând fi văzute ca penalizând inclusiv părinții clasei de mijloc. Realizarea de venituri continuu în cele 12 luni care preced nașterea a devenit un fenomen din ce în ce mai rar, firesc doar pentru bugetari și pentru aceia care au resursele să-și poată gestiona pe hârtie activitatea profesională așa cum doresc. Majoritatea persoanelor active lucrează pe o piață de muncă caracterizată de nesiguranță, mai ales după 2008. Pentru cei fără studii superioare (majoritatea persoanelor de vârstă fertilă), pe piețe de muncă locale mici și puțin diversificate (orașe mici și comune, deci majoritatea persoanelor active) și în sectoare caracterizate de precaritatea relațiilor de angajare (salarii mici, ore de lucru neconvenționale, contracte temporare și/sau condiții fizice de lucru precare) nesiguranța locului de muncă tinde să fie mai ridicată, făcând accesul la acest drept dificil. Modificările din vară^[11] privitoare la condițiile de eligibilitate sunt, din acest motiv, foarte binevenite, însă nu îmbunătățesc șansele accesului la concediu plătit pentru părinții care au deja un copil, dar care trăiesc în zone cu piețe de muncă mici: sate, comune și orașe mici. În acest sens, efectul pronatalist poate fi atins doar dacă acest drept social este văzut ca unul accesibil.

Nici eliminarea limitei superioare a indemnizației nu face mult nici pentru numărul nașterilor, nici pentru creșterea accesibilității prestației. Din contră, nemodificarea valorii minime a indemnizației, de 600 RON/lună, între 2007 și această vară, în condițiile în care peste 60% din beneficiari erau eligibili pentru indemnizația minimă în anii precedenți^[12], inclusiv după introducerea în 2009 a opțiunii de calcul în funcție de veniturile realizate, a transformat efectul stimulator al politicii, mai ales pentru familiile care ar fi dorit (încă) un copil. Este drept că, în condițiile în care o proporție semnificativă a salariaților din România din sectorul privat primesc o parte din salariu „la negru”^[13], erodarea valorii indemnizației minime putea avea efecte pozitive asupra ratei de declarare a veniturilor reale. Nu știm dacă acest proces a avut într-adevăr loc. Ceea ce pare să se întâmple în sectorul privat, însă, este că beneficiarii concediului plătit care vor sau sunt forțați să se întoarcă la locul de muncă înainte de terminarea concediului preferă să rămână în concediu pe hârtie și să își primească salariul „în plic”^[14]. Cu alte cuvinte, informalitatea pe piața muncii, împreună cu erodarea valorii indemnizației minime, au făcut ca aranjamentele de angajare și plată informale să persiste.

Rămâne, așadar, neclar cum poate să acționeze ca un stimul pozitiv o politică atât de selectivă și care penalizează la fel pe cel care are activitate economică susținută ani de zile cu o zi nelucrată / neasigurată în anul înaintea nașterii ori pe cel care nu are nicio zi de perioadă de cotizație. În plus, reacțiile reprezentanților Ministerului Muncii sugerează că această instituție este mai preocupată de posibilitatea așa-zisului abuz al sistemului^[15] decât de inechitățile generate de design-ul acestei politici.

2.2. Selectivitatea serviciilor de îngrijire și educație timpurie

Selectivitatea în ce privește susținerea familiilor cu copii mici nu caracterizează doar sistemul prestațiilor sociale în bani. Publicații ale World Vision România sau UNICEF, de pildă, semnalează de ani de zile diferențele din ce în ce mai mari care există între urban și rural când vine vorba de servicii, în special servicii de învățământ și medicale^[16]. Învățământul antepreșcolar și preșcolar cu program prelungit și de calitate lipsește în marea majoritate a comunelor și orașelor mici^[17]. În plus, procedurile pentru înființarea și finanțarea unor astfel de servicii descurajează crearea lor, fiind necesară formularea cererii de către suficienți părinți. Organizarea de grupe pentru vârstă antepreșcolară sau cu program prelungit durează chiar și acolo unde părinții sunt informați asupra procedurii.

În plus, în zonele urbane locurile cu program prelungit sunt adesea limitate, fără a exista, în schimb, proceduri transparente de gestionare a înscrierilor peste capacitate. Criteriile care conferă prioritate la admitere, atât la creșă, cât și la grădiniță, tind să favorizeze familiile cu două venituri, adică cele cu venituri mai ridicate și cu opțiuni alternative de îngrijire mai numeroase. Acest lucru face ca familiile cu un singur venit sau fără venituri să nu beneficieze de locuri de creșă și grădiniță cu program prelungit, împiedicând părinții în căutare de loc de muncă și părinții singuri (separați sau divorțați, respectiv cei faptic singuri dacă unul din părinți este în străinătate la lucru) să se angajeze^[18]. Cu alte cuvinte, și organizarea serviciilor de învățământ antepreșcolar și preșcolar contribuie în mod activ la inechitățile dintre familiile cu venituri și stare pe de-o parte și cele cu resurse limitate pe de altă parte.

În alte țări, familiile cu copii beneficiază de deduceri de impozit, chiar și acolo unde există regim de impozitare unic, ca în România^[19], respectiv de o gamă mai diversă de beneficii universale pentru familiile cu copii. Țările europene cu rate de natalitate relativ ridicate sunt cele care au un stat al bunăstării cu servicii de calitate universale bine dezvoltate: nu doar servicii de îngrijire, dar și servicii medicale și conexe creșterii și îngrijirii copiilor^[20]. O politică familială care apreciază și investește în copil ar fi una în care protecția copilului – indiferent de mediul de proveniență – ar fi luată în serios. Acest lucru înseamnă o diversitate de intervenții pentru asistarea părinților și copiilor în rândul familiilor cu dificultăți și probleme, o încurajare și înlesnire a procedurilor de adopție și investiții în sistemul de îngrijire a copiilor instituționalizați. Dacă dorim mai mulți copii, trebuie ca viitorii părinți să simtă că sunt ajutați la fiecare pas, nu că orice interacțiune cu instituțiile statului este o sursă de frustrare.