Educație
Educația în România – inechitabilă, subfinanțată, în continuă schimbare, fără direcție strategică de țară
În ultimul an, educația a prins mai mult loc în presă și dezbaterea publică decât în alți ani. Reforma curriculară, problema plagiatului, concursurile pentru directori, masteratul didactic, educarea copiilor acasă (homeschooling) și temele pentru acasă sunt doar câteva dintre subiectele care au fost pe agenda decidenților și actorilor privați sau societății civile. Prioritatea dată acestor teme și opțiunile discutate au avut de cele mai multe ori un caracter ad-hoc și nu au pornit de la o cunoaștere reală a nevoilor, nici prin cercetări și nici prin consultarea părinților. În intervențiile publice, educația este tratată ca miză politică, socială, economică și chiar ca o problemă de securitate națională. Însă, educația este un domeniu fără un plan legat de nevoi si direcție; un drept universal, dar accesibil într-un mod profund inegal în funcție de cine ești si unde locuiești; fundamental pentru dezvoltarea societății, dar larg stigmatizat („corupt”, „depășit”, „profesori slabi”); educația este agreată ca investiție (bunăstare, capital uman, dezvoltare durabilă), dar administrată ca un cost și ca un serviciu și nu drept al beneficiarilor.
3,642 milioane de elevi au fost înscriși în sistemul de educație în anului 2016, 95.7% în școli publice și 4,3% în școli private. Dintre aceștia, 15.2% urmează învățământul ante-preșcolar și preșcolar, 47% învățământul primar și gimnazial, iar 18.5% învățământul liceal. În România, învățământul preuniversitar este gratuit (drept universal) și este obligatoriu până la clasa a X-a.
Sistemul public de educație este subfinanțat (bugetul României pe educație în 2014 a fost de 3.0 % din PIB față de 4.9 % media europeană), caracterizat de instabilitate politică (numai în 2016 am avut 2 miniștri ai educației și un număr semnificativ de schimbări normative) și lipsit de o strategie de țară care să răspundă nevoilor naționale, în completarea prevederilor Strategiei Europa 2020.
În anul 2016 sistemul public de educație a avut 2 miniștri și a suferit schimbări privind:
- (învățământul preuniversitar) planul cadru curricular pentru învățământul gimnazial, profilul absolventului, statutul elevilor, organizarea concursurilor de inspectori școlari și directori, cadrul de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar (ROFUIP), învățământul profesional-dual, acoperirea costurilor de navetă a elevilor, manualele școlare, debirocratizarea, standardele de evaluare ARACIP, programul „Școala altfel”, alimentația elevilor (pilot „Masa caldă”), educația și incluziunea copiilor cu nevoi speciale, segregarea școlară;
- (învățământul superior) finanțarea universităților de stat, recunoașterea diplomelor și titlurilor academice obținute în străinătate, funcționarea și componența CNATDCU, acordarea și retragerea titlului de doctorat, evaluarea școlilor doctorale, standardele pentru obținerea calităților și titlurilor universitare.
Eforturile legislative și de politici publice ar trebui să se înscrie în mizele educaționale stabilite prin documentele programatice ale României:
- Reducerea ratei de părăsire timpurie a școlii la 11,3% până în 2020 (Strategia Europa 2020);
- Creșterea ratei populației cu vârsta de 30-34 ani absolventă a unei forme de educație terțiară la 26,7% până în 2020 (Strategia Europa 2020);
- Îmbunătăţirea relevanţei sistemelor de formare profesională pentru piaţa muncii;
- Creşterea ratei de ocupare a tinerilor din grupa de vârstă 20-34 ani, necuprinşi în educaţie şi formare, cu nivel de educaţie ISCED 3 și 4 la 63% până în 2020; (Strategia Europa 2020);
- Dezvoltarea învățământului terțiar ca motor al creșterii economice, acesta va contribui la creșterea productivității și va promova coeziunea socială, punând astfel fundamentele unei economii bazate pe cunoaștere. (Strategia pentru Învățământ terțiar, Europa 2020);
În prezent, obiectivele strategice în educație au fost dezvoltate la cererea Comisiei Europene (condiționalități ex-ante) și răspund Strategiei Europa 2020. În 2016, a demarat sub egida Președintelui României proiectul „România Educată”, care intenționează sa dezvolte o strategie și un model de guvernanță pentru educația și cercetarea din România.
Provocările sistemului public de educație din România
Învățământ preuniversitar: performanțe scăzute ale elevilor din România
Una din provocările învățământului public preuniversitar este că așa cum funcționează acum nu reușește să faciliteze învățarea pentru o parte din copiii și tinerii din România. Între 21% – 40% din elevii români au obțin rezultate slabe sau foarte slabe la evaluările naționale (2016) și internaționale (2012).
În anul 2016, la evaluarea națională de clasa VIII-a, au promovat 75,1 % dintre elevi (prezență de 96.7%, cea mai mică din ultimii 4 ani), 21,63% dintre aceștia având rezultate slabe și foarte slabe (medii sub 6,49). La examenul de bacalaureat, au promovat 75,6% dintre elevii promoției curente (prezență de 85.5%), 28,36 % dintre aceștia având medii sub 7,49. La ambele testări naționale, se poate observa că o pondere mare dintre elevii din România obțin medii către minimul grilei de notare.
La testele PISA, în ultimii ani elevii de 15 ani din România au obținut unele dintre cele mai slabe rezultate la nivel european. La testele din 2012, 37,3% dintre aceștia au obținut performanțe slabe la lectură, 40,8% la matematică și 37,3% la științe. Aceste rezultate indică faptul că România se confruntă cu un nivel ridicat de analfabetism funcțional.
Conform aceluiași studiu PISA (2012), elevii români au abilități scăzute de rezolvarea problemelor: doar 47.3% dintre elevii români nu se asociază cu afirmația „Când mă confrunt cu o problemă, mă dau bătut ușor!” (locul 53 din 68 de țări OECD) și doar 78.8% dintre elevii români declară că școala nu a fost o pierdere de timp (locul 64 din 68 de țări OECD).
În anul școlar 2015-2016, Institutul de Științe ale Educației și Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice au propus un nou cadru curricular pentru învățământul gimnazial care ar trebui să conducă inclusiv la îmbunătățirea acestor rezultate.
Învățământul preuniversitar: inegalitățile școlare se mențin
Învățământul preuniversitar contribuie insuficient la dezvoltarea mai ales a elevilor din familii sărace, mediul rural și/sau de etnie romă. Aceștia sunt predispuși să nu fie înscriși la școală, să întrerupă studiile, să obțină rezultate școlare mai slabe, să nu atingă nivelul secundar sau terțiar de educație. Perpetuarea diferențelor de acces și calitate a educației pentru elevii romi, elevii din mediul rural și cei din mediul urban contravine principiilor echității și egalității de șanse asumate la nivel de țară prin legea educației.
Rapoartele din ultimii ani ale Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar semnalează că, în medie, elevii din mediul rural obțin rezultate mai mici cu 1 punct față de cei din mediul urban. În anul 2016, la evaluarea națională de clasa VIII-a, 37,78% de elevi din mediul rural față de 14,91% de elevi din mediul urban au obținut note între 1 și 4,99.
Acest studiu UNICEF (2014) descrie în detaliu problema inechității educaționale în România. Astfel, 14 % din cea mai săracă populație romă de 25-64 de ani nu a frecventat nici o formă de învățământ față de 1,6% din populația non-romă de aceeași vârstă. Însă, numai 1% din cea mai săracă populație non romă (25-64) și 0,2% din populația romă a absolvit nivelul terțiar de educație. Conform aceluiași studiu, în prezent, numai 33% din copiii romi de 15-18 ani, frecventează o formă de învățământ, restul fie nu au fost niciodată cuprinși în sistemul de educație, fie au întrerupt studiile.
Pachetul minim de servicii (componenta de asistență socială, asistență medicală și educație) pilotat de UNICEF și programul Școala după școală susținut de Human Catalyst reprezintă modalități propuse pentru reducerea inegalităților aflate în dezbatere publică.
Învățământul preuniversitar: acces redus și calitatea scăzută a educației ante-preșcolară și preșcolară
În prezent, creșele ar trebui să asigure educația copiilor sub 3 ani (până când ajung la vârsta pre-școlară), dar sunt insuficiente, concentrate pe servicii de îngrijire, iar statutul lor și cadrul legal de funcționare a rămas ambiguu după scoaterea din responsabilitatea Ministerului Sănătății în 2002.
În 2013 și 2015, numai 86.4% din copiii români de 4 ani frecventau o formă de educație timpurie față de media europeană de 93,9% (2013) respectiv 94,3% (2014) (cf. EUROSTAT).
În ceea ce privește educația preșcolară (3-6 ani),în 2015, prin legea nr. 248 a fost introdus tichetul social (50 RON) condiționat de prezența la grădiniță pentru copiii din familiile defavorizate.
Învățământul preuniversitar și universitar: părăsirea timpurie a școlii este în creștere
În anul școlar 2014-2015 numai 73,7% din populația totală de 0-23 ani au fost cuprinși într-o formă de învățământ (INS, 2015). În 2015, rata de părăsire timpurie a școlii (proporția tinerilor cu vârsta de 18-24 ani care fie au absolvit cel mult clasa a VIII-a, fie nu erau cuprinși într-o formă de învățământ în ultimele 4 săptămâni premergătoare anchetei EU LFS[1]) este de 19,1% în România, în creștere față de 2014 (18.1%) sau 2013 (17.3%), mult peste media europeană (11%, 2015) și la o diferență de 8% față de ținta 2020 (EUROSTAT, 2016).
Pe scurt, unele dintre cauzele acestor probleme sunt: subfinanțarea, segregarea școlară, practici de predare-evaluare nediferențiate și discriminatorii, statutul profesional scăzut și stigmatizarea profesorilor, elemente curriculare depășite, programe de evaluare națională încărcate, evaluări naționale centrate pe memorare, management școlar concentrat pe administrație, obligații birocratice și disciplină, relații (profesor-profesor, profesor-părinte, profesor-comunitate) mai degrabă de învinuire reciprocă decât colaborative (sprijin reciproc) pentru bunăstarea elevilor.
Învățământ universitar: rată scăzută de absolvire a învățământului terțiar
Rata absolvirii învățământului terțiar este în 2015 de 25,6% față de 38,7%, media europeană (Eurostat, 2016). Costurile indirecte și taxele percepute de universități care depășesc capacitatea financiară a studenților din familii dezavantajate, lipsa facilităților pentru persoanele cu dizabilități, rata mare de necuprindere respectiv cea de abandon școlar la nivel preuniversitar reprezintă câteva dintre cauzele procentului mic de absolvenți al învățământului terțiar comparativ cu media europeană.
Educația în viziunea partidelor politice
ALDE este singurul partid care nu prevede educația în programul său, iar USR este singurul partid care promite 6%pentru finanțarea educației.
Exceptând ALDE și PMP, toate partidele promit măsuri pentru reducerea inegalităților școlare (USR – bonusuri pe criterii de performanță pentru profesorii din mediul rural, PSD – alocații pentru finalizarea studiilor pentru elevi și studenți; UDMR – programe de meditații, programe educaționale și de ocupare pentru tinerii romi și maghiari; PNL – tichete pentru rechizite și împrumuturi pentru studenți).
De asemenea, majoritatea partidelor își propun măsuri pentru revitalizarea învățământului profesional (USR – subvenții pentru companii; PSD – licee de antreprenoriat în fiecare județ, programe de ucenicie, tabere vocaționale; UDMR – bacalaureat în 2 trepte; PNL – parteneriat cu mediu economic și bacalaureat diferențiat).
Mai puțin prezente sunt măsurile privind îmbunătățirea actului educațional și a rezultatelor școlare (USR – reformarea inspecțiilor școlare; PNL – simplificarea curriculei/manualelor școlare; PMP – definirea profilului absolventului și susținerea inovațiilor pedagogice).
În ceea ce privește învățământul terțiar, partidele propun diferite măsuri: USR –obligativitatea masterului pentru anumite profesii; PSD – adaptarea educației la piață, finanțarea universităților în funcție de rata angajării absolvenților; PNL – evaluarea externă a universităților; PMP – finanțarea universităților în funcție de performanță). Un singur partid, PMP promite reglementarea strictă a plagiatului.
Învățământul este o tema prea importantă pentru a fi considerată tehnică. Nu securitatea națională o face importantă, ci faptul că ne privește pe toți, chiar dacă nu avem copii sau am terminat școala. Fără o forță de muncă educată și cu o capacitate de a gândi critic și independent nu este posibilă dezvoltarea țării și, astfel, o viață mai bună pentru noi toți, chiarși pentru cei care se consideră oameni de succes.
Referințe
(2016) Rezultatele finale înregistrate la Evaluarea Naţională a absolvenţior de clasa a VIII-a 2016 (după soluţionarea contestaţiilor). MENCS. Link
(2016) Rezultatele finale înregistrate la Bacalaureat 2016 (după soluţionarea contestaţiilor). MENCS. Link
(2016) EU Monitor. Link
(2016) Programul național de reformă. Guvernul României.
(2015) Proiectarea populației școlare a României. INS. Link
(2015) Raportul național privind starea calității în unitățile de învățământ preuniversitar public din mediul rural. ARACIS
(2015) Accesul la educație – mai mult o provocare decât un drept. ANOSR. Link
(2014) Costul investiției insuficiente în educație în România. UNICEF. Link
(2013) Readytolearn: students` engagement, drive and self-veliefs – Volume III. OECD
(2012) Raport privind starea calității în sistemul de învățământ preuniversitar din România. ARACIP
(2002) Studiul Național asupra Educației Timpurii în Creșe. UNICEF
[1] European Union Labour Force Survey
