Agricultura

Pensiile de agricultor (ale celor care au muncit în agricultura colectivizată de dinainte de 1989) sunt ridicol de mici – o medie de 381 de lei (Ionescu 2016), dar perspectivele pentru cei care lucrează acum în agricultură sunt la fel de sumbre din cauza plăților informale și a neparticipării la sistemul de contribuții de asigurări sociale. Astfel, nu este de mirare că mulți tineri aleg soluția emigrării. Aceasta conduce la situația în care aproape 60% din cei care primesc plăți directe în agricultură (deținând un sfert dintre terenurile arabile) au peste 60 de ani (CE 2016: 69). Îmbătrânirea acestei populații limitează productivitatea sectorului agricol și capacitatea de a se dezvolta.

Subdezvoltarea mediului rural este caracterizată și de accesul limitat la servicii de sănătate (76% au asigurare de sănătate față de 95% în zonele urbane), la servicii de bază (apă curentă, canalizare), infrastructură rutieră de calitate (72% din drumurile rurale sunt de pământ și pietre), dar și de acces limitat la internet (CE 2016: 69-70).

Fermele de subzistență sau semi-subzistență practică, în general, o agricultură extensivă, bazată pe metode tradiționale. O mare parte dintre acestea nu pot primi plăți din schemele APIA fiindcă terenul aferent este fie prea mic, fie nu este întreținut după cum o cer standardele europene. La cealaltă extremă se află marile complexe agro-industriale care folosesc foarte puțină forță de muncă și practică o agricultură intensivă. Menținerea acestei structuri bipolare reprezintă un dezavantaj semnificativ pentru economia românească din moment ce modelul european al fermelor medii (20-100 ha) poate crește considerabil productivitatea, oferind, în același timp, șansa unui trai decent pentru un procent mult mai mare al locuitorilor din mediul rural (Luca 2009). Astfel, în prezent doar 39% din populația ocupată din mediul rural este salariată pentru munca sa (CE 2016: 67).

Deși procesul de comasare a terenurilor este esențial pentru agricultura românească, modul în care acesta se va produce este la fel de important. Acapararea majorității terenurilor agricole de către complexele agro-industriale poate conduce la eliminarea biodiversității – proliferarea monoculturilor, la efecte adverse pentru mediu (din cauza exploatării intesive a solului), dar și la o re-editare a modelului Sud-American, cu „câteva mii de ferme mari în mijlocul unei sărăcii rurale generalizate” (Luca 2009). În plus, nu trebuie ignorat rolul social jucat de gospodăriile rurale ca sursă de alimente gratuite sau ieftine pentru rudele din mediul urban, respectiv rolul agriculturii tradiționale și practicilor agricole tradiționale în protejarea biodiversității (World Bank 2014: 17).

Dincolo de aspectul mărimii și al problemelor ce decurg din acesta, agricultura românească este afectată și de alte deficiențe, pe care politicile din ultimii ani nu au reușit să le amelioreze substanțial în ciuda fondurilor substanțiale accesate prin Politica Agricolă Comună. Sprijinul prin intermediul Politicii Agricole Comune se face prin doi piloni: prin plăți directe și măsuri de piață și prin proiecte și programe pentru dezvoltare rurală (PNDR). Plățile efectuate până la sfârșitul anului 2015 în cadrul PNDR au fost de 8,1 miliarde €, din totalul de 9,29 miliarde € care au fost alocate pentru perioada 2007-2013. Astfel, gradul de absorbție a crescut semnificativ de la 33% la sfârșitul lui 2011 (MADR 2012) la 91,3% după patru ani (Gimbășanu 2015). Pentru PNDR 2 (2014-2020) UE a alocat aceeași sumă ca și pentru PNDR 1 – 8,1 miliarde €, prioritățile fiind „creșterea productivității agricole, îmbunătățirea cooperării între fermele de dimensiuni mici, creșterea valorii adăugate a produselor agricole, crearea de locuri de muncă și dezvoltarea zonelor rurale” (CE 2016: 67).

Un obstacol major în dezvoltarea unei piețe a terenurilor agricole, dar și a întregului sector îl reprezintă în continuare problemele de cadastru și evidență juridică. Ca și la alegerile desfășurate în urmă cu patru ani principalele partide promit și în 2016 finalizarea cadastrului și înregistrarea gratuită a tuturor terenurilor.

O altă problemele nerezolvată este cea a irigației. Astfel, infrastructura de irigații existentă acoperă doar 20% din suprafața agricolă utilizată însă suprafața irigată efectiv a scăzut în ultimii ani din cauza ineficienței și costurilor ridicate ale sistemului (CE 2016: 68), chiar dacă și 2015 și 2016 au fost ani foarte secetoși. Gradul foarte redus de fiscalizare a agriculturii este o altă deficiență majoră nesoluționată. În 2013 doar aproximativ 28.000 de exploatații agricole aveau personalitate juridică (INS 2014). Atât timp cât nu pot oferi facturi pentru tranzacții și nu pot contracta împrumuturi decât în nume propriu, capacitatea de dezvoltarea fermelor este extrem de limitată.

Piața produselor agricole este în continuare disfuncțională în special în ceea ce privește distribuția și accesul pe piață (Anghel 2009; Rowe 2012). Majoritatea lanțurilor de supermarketuri și hipermarketuri preferă să vândă produse de import deoarece tranzacțiile cu producătorii locali au un grad mai scăzut de predictibilitate, atât la nivelul calității, cât și al cantității produselor (Rowe 2012).Deși începând cu 2013 România exportă mai multe produse agricole și alimentare decât importă (CE 2016: 68) nivelul ridicat al importurilor îi face pe consumatorii românii foarte vulnerabili la fluctuațiile de prețuri de pe piețele internaționale. O soluție impusă de forul legislativ în privința situației descrise este Legea 150 din 2016 privind necesitatea ca minim 51% dintr-o serie de produse alimentare (carne, ouă, legume, fructe, miere de albine, produse lactate și de panificație) să provină din lanțul alimentar scurt. Conform Ministrului Agriculturii, Comisia Europeană a cerut, însă, renunțarea la această lege, trimițând o atenționare privind posibilitatea deschiderii procedurii de infringement (Ziare.com 2015).

O direcție alternativă pentru care militează un număr de actori neguvernamentali precum EcoRuralis este sprijinirea agriculturii ecologice ca oportunitate majoră atât pentru supraviețuirea micilor producători, cât și pentru creșterea nivelului de trai din mediul rural. Chiar dacă agricultura industrială și cea eco pot coexista, în timp ce agricultura eco poate fi practicată și la scală mare, România nu face pași în această direcție. Astfel, în 2015 doar aproximativ 246.000 de hectare au fost cultivate organic, ceea ce înseamnă aproximativ 1,8% din totalul suprafeței agricole, dar și o scădere de aproximativ 0,3% comparativ cu 2012 (EUROSTAT 2016).

Toate aceste aspecte problematice reprezintă tot atâtea provocări pentru următoarele guverne, ultimii ani demonstrând că respectivele deficiențe nu vor dispărea doar prin acțiunea forțelor pieței sau pe cale naturală. Unele dintre prioritățile partidelor anunțate în această campanie în privința agriculturii și a oportunităților și restricțiilor impuse de participarea la Piața Agricolă Comună ar putea reprezenta pași în direcția corectă.