Piața muncii

Piața muncii și politicile de ocupare a forței de muncă sunt sectoare de politică publică de importanță ridicată pentru orice stat în orice perioadă. Cu precădere în perioade de recesiune economică însă, când ofertele de locuri de muncă sunt limitate ca număr și cererile sunt în creștere, sunt necesare politici de stimulare a angajărilor și de creștere a numărului  celor ce contribuie prin taxe la bugetele de asigurări sociale, șomaj sau pensii.

Piața muncii din România suferă de un număr de disfuncționalități care pot crea pe termen lung probleme sociale majore. Aspectele cele mai relevante sunt: structura pieței muncii, gradul relativ redus de calificare şi absenţa oportunităţilor de formare la locul de muncă, politicile active de ocupare, costul forţei de muncă şi flexibilizare relaţiilor de angajare.

1. Cum este afectat cetățeanul

De la stabilirea salariului minim pe economie până la procentul de taxe și impozite plătite de angajați și angajatori sau șomaj – chestiunile ce țin de piața muncii afectează toți cetățenii. Mai mult decât atât, dinamica pieței muncii – aflată la intersecția dintre economie și educație – determină în bună măsură nivelul de trai al populației și stabilitatea socială pe termen mediu.

Mai mult

Problema cea mai consistentă pentru piața muncii din România o reprezintă faptul că există un număr foarte de mare de persoane de vârstă activă fără o slujbă remunerată. Aceștia pot fi șomeri, șomeri de lungă durată, lucrători familiali sau persoane ocupate în agricultura de subzistență. Acest fapt reprezintă un dezavantaj competitiv imens pentru economia românească și o cauză esențială a lipsei de securitate socială şi perspective pentru o parte semnificativă dintre cetăţeni.

O problemă structurală o reprezintă slaba calificare profesională a unui important segment al populaţiei active, precum şi absenţa oportunităţilor de formare la locul de muncă. Subfinanţarea şi lipsa de coordonare a politicilor active de ocupare joacă un rol esenţial în toate aceste deficienţe. În ciuda acestui fapt, dezbaterea publică românească se concentrează în primul rând asupra costului forţei de muncă pentru angajatori.

Dincolo de discuţia despre modalităţile de finanţare a deficitului public pe care îl va crea, scăderea nivelului contribuţiilor sociale poate eşua în obiectivul de a creşte rata angajării salariate dacă nu este însoţită de măsuri auxiliare. Regândirea design-ului politicii de flexibilizare a relaţiilor de muncă ar putea fi o astfel de măsură auxiliară care să contribuie la succesul politicilor de creştere a ratei de angajare.

2. Problemele structurale ale forţei de muncă din România

fondurilor UEStructura forţei de muncă din România este vădit deficitară. De pildă o parte însemnată a populaţiei active nu are acces la slujbe salariate sau ar dori să lucreze mai mult decât o face în prezent. Nu mai puţin de 2,6 milioane de români sunt angrenaţi în agricultura de subzistenţă, unul din trei dintre aceştia aflându-se sub limita sărăciei.

Mai mult

Dintre cei care ar dori sa lucreze mai mult, 80% sunt angajaţi cu contracte temporare sau cu normă redusă (part-time). Proporţia celor angajaţi part-time a reprezentat constant în ultimii 6 ani între 10 şi 11%[fnc id=1 href=”” /] din totalul celor activi pe piaţa muncii din România. Aşadar, aproximativ 8% din întreaga forţă de muncă angajată lucrează mult mai puţin decât şi-ar dori – ceea ce în termeni economici se numeşte subangajare, „under-employment”[fnc id=2 href=”” /].

În plus, Organizaţia Internaţională a Muncii estimează că 9,84 milioane de români sunt activi[fnc id=3 href=”” /], însă numai pentru aproximativ 6,6 milioane este vorba despre muncă salariată. Dintre aceştia din urmă, o treime (2,2 milioane) sunt angajaţi fără forme legale. 23% dintre respondenţii români ai unui sondaj internaţional au recunoscut că primesc salariile sau o parte a lor în plic (neînregistrate fiscal) procentul fiind cel mai mare dintre toate statele UE. Dincolo de perspectiva deficitului nesustenabil pe termen lung a bugetului public de asigurări sociale, această evaziune conduce la nivel micro la precaritate după încheierea raporturilor de muncă (ajutoare de şomaj foarte mici) sau ieşirea de pe piaţa muncii (cu sau chiar fara o pensie infimă).

Conform unui studiu din 2008[fnc id=4 href=”” /] românii lucrează cele mai multe ore suplimentare din Uniunea Europeană: aproape jumătate dintre bărbaţi şi 34% dintre femei lucrează peste 48 pe săptămână. Acest volum impresionant de muncă este însă de cele mai multe ori insuficient pentru a asigura bunăstarea celor implicaţi şi a familiilor lor dată fiind productivitatea foarte redusă: în medie doar 5,3 € valoare adăugată pentru o oră de muncă[fnc id=5 href=”” /].

Într-adevăr, România înregistrează cea mai ridicată rată de sărăcie relativă a persoanelor încadrate în muncă din UE27: 17.9% [15]. În plus, dintre toate ţările UE doar în Spania şi Lituania este inegalitatea distribuţiei veniturilor mai ridicată decât în România. La noi, cei mai săraci 20% dintre cetăţeni au venituri în medie de 6.2 ori mai mici decât cei mai instariţi 20% (Eurostat 2011[fnc id=6 href=”” /]), raportul fiind chiar şi de 7 la finele anilor 2000.

La nivelul caracteristicilor forţei de muncă o problemă majoră o reprezintă pregătirea deficitară – marcată de lipsa competenţelor lingvistice, de operare pe calculator, dar şi de dificultăţi de comunicare şi organizare. Toate acestea fac mult mai dificile mobilitatea profesională şi reconversiile profesionale de facto.

Nu mai puţin de 43% dintre respondenţii unui sondaj efectuat de Banca Mondială (Enterprise Surveys 2009[fnc id=7 href=”” /]) în rândul oamenilor de afaceri şi managerilor de top din România, au indicat educaţia inadecvată a forţei de muncă drept un obstacol major în calea dezvoltării firmelor lor. Doar 14.2% dintre respondenţii rundei anterioare a sondajului, desfăşurată cu patru ani înainte (Enterprise Surveys 2005) erau de aceeaşi părere, ceea ce sugerează o agravare accentuată a problemei in doar 4 ani!

Aceeaşi cercetare din 2009 a arătat însă că mai puţin de un sfert (24.9%) dintre firmele româneşti oferă programe de instruire pentru angajaţii lor permanenţi, iar atunci când o fac, de acestea beneficiază în medie numai 22% dintre angajaţii permanenţi, cu normă întreagă. Aceste cote sunt cu aproximativ 10% mai mici decât nivelurile medii din Europa de Est şi Asia Centrală. Aşadar, angajatorii fac relativ puţin pentru a asigura formarea profesională la locul de muncă sau pentru a oferi angajaţilor lor posibilitatea de a dobândi noi aptitudini şi dezvoltare în carieră.

Programele publice de educaţie pe tot parcursul vieţii („lifelong learning”) ar putea suplini parţial această absenţă, însă procentul de participare la astfel de activităţi în rândul adulţilor români este unul modest: 1,6% în 2011[fnc id=8 href=”” /]. De altfel, întreg spectrul de politici active de ocupare prezintă multiple deficienţe majore.

3. Eșecul politicilor active de ocupare

Pentru toate măsurile de activare a forţei de muncă – care includ, dar nu sunt limitate la: programe de calificare şi reconversie profesională, beneficii şi stimulente pentru angajare, facilităţi pentru crearea de noi întreprinderi (start-up-uri), creare directă de slujbe – statul român a cheltuit anual între 2003 şi 2010.

Mai mult

În medie 0,078% din PIB, de peste 6 ori mai puţin decât alocarea medie din UE27.[fnc id=9 href=”” /] Finanţarea acestor politici a scăzut considerabil tocmai în ultimii ani, cei ai recesiunii economice: de la niveluri de peste 0,1% din PIB înainte de 2006 la 0,041% în 2009 şi 0,029% din PIB în 2010.[fnc id=10 href=”” /]

Dincolo de această subfinanţare, o problemă majoră o reprezintă și lipsa de coordonare reală a politicilor publice de formare, dobândirea de competenţe şi recalificare. Reprezentanţii patronatelor şi sindicatelor deţin cunoştinţele cele mai detaliate referitoare la aspectele care ar putea fi reglate pentru a înlătura dezechilibrul dintre cererea şi oferta de pe piaţa muncii, precum şi cele referitoare la competenţele necesare în anumite sectoare. Cu toatea acestea, programele de formare şi reconversie profesională sunt create şi aplicate de cele mai multe ori de ONG-uri şi companii private, independent de nevoile celor implicați: viitorii angajați și angajatorii.

Situaţia este complicată şi mai mult de dezastrul administrării fondurilor UE destinate politicilor active: Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU). Acest program operaţional înregistrează o rata foarte scăzută de absorbţie externă: 7.73%[fnc id=11 href=”” /]. În plus, auditorii interni şi externi au descoperit numeroase nereguli de gestionare, fraude şi cheltuieli nejustificat de mari faţă de rezultatele obţinute (ex.: 100.000 € cheltuiţi în medie pentru crearea unui loc de muncă pentru o persoană cu dizabilităţi[fnc id=12 href=”” /]). Date fiind aceste carenţe multiple, se poate chestiona legitim eficienţa pentru piaţa muncii a programelor de instruire şi recalificare de care au beneficiat aproximativ 590.000 de persoane din 2007 până în prezent. Pe scurt, incapacitatea instituţiilor publice de a gestiona şi implementa cu eficacitate un program operaţional de o importanţă esenţială pentru îmbunătăţirea forţei de muncă româneşti reprezintă o altă barieră în calea asumării unor politici active coerente în contextul românesc.

Dată fiind proporţia foarte ridicată a populaţiei subangajate sau încadrate în activităţi nesalariate, eşecul politicilor active aduce cu sine un risc semnificativ, cel al sărăciei intergeneraţionale. Acesta este mai pregnant în mediul rural şi în așa-zisele „zone defavorizate” – regiuni mono-industriale înainte de 1989, dezindustrializate după, unde se produce o concentrare masivă a lucrătoriilor aflaţi în cele două categorii menţionate. Este vorba despre reproducerea ciclului în care precaritatea familială conduce la lipsa de facto a accesului la educaţie şi formare profesională, acestea limitând încă o dată drastic şansele de mobilitate socială ale tinerilor generații de viitori muncitori.

La nivel macro, menţinerea unui segment semnificativ de forţă de muncă slab calificată scade atractivitatea economiei româneşti pentru investiţiile de capital şi face mai probabile relocările investițiilor străine mari către alte pieţe cu costuri similare (sau mai scăzute), dar productivitate mai ridicată.

Costul forţei de muncă şi flexibilizare relaţiilor de angajare

Deşi politicile active de ocupare sunt cruciale pentru contextul românesc, dezbaterea publică asupra pieţei muncii se poartă mai ales în jurul gradului de taxare şi impozitare a muncii. Procentul taxelor şi contribuţiilor sociale din costul forţei de muncă este unul mediu[13] în România comparativ cu restul statelor membre ale Uniunii Europene. În ciuda acestui fapt, percepţia publică, reflectată şi de ofertele electorale ale partidelor, este că acest nivel este mult prea ridicat.

O nuanţare a acestui discurs este necesară. Într-adevăr, pentru angajatorii care folosesc forţă de muncă necalificată sau slab calificată, costul relativ al muncii, din cauza nivelului contribuţiilor sociale şi mai ales a productivităţii limitate, reprezintă un obstacol major. Mulţi dintre aceşti angajatori pot rezista pe piaţă doar oferind plăţi informale ori adăugându-le pe acestea salariului minim. În acelaşi timp însă, pentru angajatorii care folosesc forţă de muncă înalt calificată, costul relativ al muncii este mai scăzut, aceştia beneficiind şi de plafonarea existentă la plata contribuţiilor sociale.

În oferta electorală a partidelor, reducerea nivelului contribuţiilor sociale este prezentată ca o strategie pentru creşterea ratei de ocupare în activităţi salariate. Însă succesul acestei măsuri depinde de un număr de măsuri auxiliare. Pe de-o parte, este necesară sporirea capacităţii de control a Inspectoratelor Teritoriale de Muncă, precum şi simplificarea procedurilor de denunţ şi sesizare a acestora (Ardeleanu 2012; Domnişoru 2012). Pe de altă parte, actuala reglementare a relaţiilor de muncă le poate oferi angajatorilor soluţia suprautilizării angajaţilor existenţi în dauna angajării altora noi.

Reforma Codului Muncii din 2011 a reprezentat un amplu transfer de putere de la angajaţi şi sindicate către angajatori, sporind capacitatea acestora de a concedia mâna de lucru devenită redundantă. Flexibilizarea a avut drept scop declarat creşterea competitivităţii actorilor economici şi a capacităţii lor de a se adapta condiţiilor de criză, guvernanţii sperând în acelaşi timp în diminuarea ratei şomajului şi crearea a sute de mii de noi locuri de muncă[fnc id=14 href=”” /]. Însă asemenea efecte pozitive întârzie să apară (Stoiciu 2012). În același timp, însă, angajatorii se află acum în poziţia de a oferi salarii mai reduse fie prin angajarea mai multor persoane pe contracte non-standard, fie prin folosirea restricţiilor impuse asupra sindicatelor în negocierile colective. Aceste aspecte sugerează necesitatea regândirii design-ului şi implementării noilor politici de flexibilizare.

După cum am afirmat mai înainte, reducerea contribuţiilor implică perspectiva unor deficite importante pe termen scurt şi mediu la bugetul de stat. Opţiunile pentru acoperirea acestor deficite pot varia de la soluţii precum contractarea unor împrumuturi externe pe termen lung până la introducerea progresivităţii în impozitarea veniturilor şi profiturilor.

4. Concluzii

Reforma politicilor active de ocupare – la nivelul conceperii programelor și al managementului şi finanţării lor – pare prioritară ţinând seama de problemele subliniate mai sus şi de gravitatea acestora. Scăderea costurilor aferente forţei de muncă nu va putea compensa dezavantajul competitiv reprezentat de gradul redus de calificare şi productivitatea scăzută a muncitorilor români.

Mai mult

Concentrarea măsurilor pentru sprijinirea reconversiei profesionale şi a diversificării activităţilor economice din mediul rural şi din regiunile dezindustrializate este una dintre direcţiile dezirabile.

Dincolo de consensul partizan asupra necesităţii reducerii contribuţiilor sociale, este necesar ca dezbaterea despre costul muncii să reflecte dezechilibrul existent între categoriile de salariaţi în suportarea poverii fiscale. Nu în ultimul rând, reglementarea relaţiilor de muncă în general şi flexibilizarea condiţiilor de angajare şi concediere în special se cuvin regândite pentru ca aceste măsuri să poată atinge obiectivele iniţiale şi pentru a nu afecta posibilele efecte pozitive ale reducerii costului muncii.

5. Referințe

[fn id=1]http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tps00159&plugin=1[/fn]

[fn id=2]Acelaşi termen este folosit şi pentru situaţiile de angajare într-o slujbă care necesită mai puţine calificări decât cele deţinute de angajat[/fn]

[fn id=3]Ceea ce reprezintă o rată de activare de 63.3%.[/fn]

[fn id=4]http://www.eurofound.europa.eu/pubdocs/2007/108/en/1/ef07108en.pdf Vezi p. 35[/fn]

[fn id=5]http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&plugin=0&language=en&pcode=tsdec310[/fn]

[fn id=6]http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&language=en&pcode=tsdsc260[/fn]

[fn id=7]http://www.enterprisesurveys.org/Data/ExploreEconomies/2009/romania#workforce[/fn]

[fn id=8]http://www.money.ro/aproape-50prc–din-tinerii-romani-de-15-ani-au-probleme-la-citire–matematica-si-stiinte_1233637.html[/fn]

[fn id=9]http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&plugin=1&language=en&pcode=tps00076[/fn]

[fn id=10]http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/refreshTableAction.do;jsessionid=9ea7d07e30e9ee3b0fb4e02f45568cdaf4fa362f6576.e34OaN8Pc3mMc40Lc3aMaNyTaN0Re0?tab=table&plugin=1&pcode=tps00076&language=en[/fn]

[fn id=11]http://www.mmuncii.ro/old/ro/articole2012-09-03comunicat-de-presa-2851-articol.html[/fn]

[fn id=12]http://fondurieuropene.romaniacurata.ro/prejudicii-si-consecinte/[/fn]

[fn id=13]http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/refreshTableAction.do?tab=table&plugin=1&pcode=tps00114&language=en[/fn]

[fn id=14]http://m.rfi.ro/articol/stiri/politica/boc-noul-cod-al-muncii-va-permite-crearea-sute-mii-locuri-munca[/fn]

[fn id=15]http://www.criticatac.ro/16304/munca-recesiune-dezinformri-pauperizare-drumul-spre-munc-decent/[/fn]

Acest subiect în contextul alegerilor din alți ani: