Agricultură

Atât productivitatea extrem de scăzută a agriculturii româneşti (20% din populație muncește în agricultură, dar sectorul produce doar 6-7% din PIB), cât şi structura deficitară a exploataţiilor agricole (predominanţa fermelor de subzistenţă şi a celor foarte mari care folosesc puţini angajaţi) înseamnă, în practică, pentru majoritatea familiilor implicate în acest sector un nivel de trai extrem de scăzut şi o lipsă cronică a perspectivelor. Mulţi dintre tineri aleg soluţia emigrării, ceea ce explică parţial de ce 45% din exploataţiile agricole sunt deţinute de persoane de 65 de ani sau mai în vârstă (Anghel 2011). În ultimul deceniu populația activă a scăzut cu aproximativ 25% în zonele rurale (Domnişoru 2011) ^[6] .

Subdezvoltarea mediului rural şi lipsa alternativelor face o parte semnificativă a acestei populaţii dependentă de reţelele clientelare controlate de notabilităţile locale care monopolizează şi redstribuie partizan accesul la resurse extrem de limitate: locuri de muncă sezonieră şi în aparatul administativ, investiţii de infrastructură locală etc. Un astfel de electorat captiv nu poate sancţiona elitele politice locale, iar votul său pentru alegerile naţionale este mobilizat şi tranzacţionat de acestea mai departe pe scala clientelismului (Kitschelt 2011). Situaţia implică un deficit democratic substanţial, care se autoreproduce. Astfel, dorinţele şi interesele de poltici publice ale acestor comunităţi vor rămâne nereprezentate pentru că nu există nici presiune populară în acest sens şi nici antreprenori politici care să creadă în posibilitatea de a câştiga voturi cu promisiuni şi acţiuni coerente.

Date fiind mărimea sectorului agricol, potenţialul său economic, dar şi aspectele de inegalitate socială menţionate în România este surprinzătoare tocmai absenţa agriculturii și a problematicii mediului rural din prim-planul agendei politice şi al dezbaterilor electorale. Subdezvoltarea mediului rural din România înseamnă, pentru majoritatea locuitorilor săi, absenţa oportunităţilor şi perpetuarea unui statut social marginal în care accesul la educaţie şi servicii de bază este limitat comparativ cu zonele urbane. Această situaţie pune sub semnul întrebării egalitatea de şanse garantată constituţional.

Structura fermelor româneşti este atipică pentru modelul agricol al UE – bazat pe ferme de mărime mijlocie (Luca 2009). Acestea reprezintă, în prezent, mai puţin de 13% din totalul fermelor din România, dispunând de aproximativ 2.4% din suprafaţă (Rowe 2012). Recensământul agricol din 2010 a arătat că suprafaţa medie a exploataților agricole este de aproximativ 3.5 ha, ceea ce înseamnă o preponderenţă a fermelor de subzistenţă şi semi-subzistenţă. Într-adevăr, nu mai puţin de 72% dintre fermele din România sunt mai mici de 1 UDE (Unitate de Dimenisiune Economică – aceasta echivalează cu o valoare adăugată brută a producţiei exploataţiei de 1200 €) și pot fi considerate ferme de subzistenţă (Giurcă et al 2011).În general acestea practică o agricultură extensivă, bazată pe metode tradiţionale. La cealaltă extremă se află marile complexe agro-industriale care folosesc foarte puţină forţă de muncă şi practică o agricultură intensivă (mult mai automată). Menţinerea acestei structuri bipolare reprezintă un dezavantaj semnificativ pentru economia romănească din moment ce modelul european al fermelor medii (20-100 ha) poate creşte considerabil productivitatea, oferind în acelaşi timp şansa unui trai decent pentru un procent mult mai mare al locuitorilor din mediul rural (Luca 2009).

Această situaţie s-a perpetuat şi ca urmare a incoerenţei strategiilor guvernamentale post-comuniste. După cum poate fi observat din Tabelul 1 de mai jos direcţiile definitorii ale politicii agricole româneşti au fost modificate semnificativ cu fiecare ciclu electoral (Cioloş, Luca şi Giurcă 2010)

Tabelul 1: Politicile agricole din România post-comunistă

Sursă: Cioloş, Luca şi Giurcă (2010)

Ca şi în cazul SAPARD (fonduri de pre-aderare destinate agriculturii), cea mai mare parte a resurselor actualului Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) a fost alocată pentru dezvoltarea infrastructurii rurale. PNDR cuprinde 21 de măsuri destinate domeniului. O serie de experţi consideră structura actualului PNDR ineficientă şi subliniază necesitatea concentrării pe anumite direcţii de acţiune, în special cu scopul sporirii competitivităţii. (Giurcă et al 2011: 135). Chiar şi după aplicarea unor măsuri, precum renta viageră agricolă (Ghib şi Luca 2011), ce au contribuit la diminuare numărului proprietăţilor foarte mici, structura exploataţiilor rămâne un impediment major pentru absorbţia fondurilor PAC. Astfel, conform conducerii Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA), pentru aproximativ o treime din terenul agricol al României (4.800.000 ha) nu se solicită plăţi din schemele APIA fiindcă „terenul deţinut este sub limita de eligibilitate (1 ha pe fermă şi 0.3/0.1 pe parcelă) sau nu este întreținut în conformitate cu standardele de exploatare europene (CRPE 2011).

Din acest motiv, sprijinirea asocierii micilor producători care să îşi exploateze terenurile în comun trebuie să fie una dintre priorităţile absolute pentru orice guvern. Politicile implementate cu acest scop până în prezent s-au dovedit ineficiente, un exemplu reprezentativ fiind măsura 142 de asociere/înfiinţare a grupurilor de producători (Luca şi Toderiţă 2011: 10-12). Un obstacol major în dezvoltarea unei pieţe a terenurilor agricole, dar şi a întregului sector o constituie problemele de cadastru şi evidenţă juridică. Astfel, există mari întârzieri (de ordinul zecilor de ani) de actualizarea cărții funciare, dar şi două sisteme diferite de înregistrare a proprietăţii, la care se adaugă lipsa titlurilor de proprietate în zona montană (CRPE 2011). Experţii estimează că aceste probleme ar putea fi rezolvate cu o investiţie de 500-700 de milioane de euro pe care guvernul i-ar putea atrage din fonduri europene (CRPE 2011).

Aproape jumătate din cele 72.000 de ferme de peste 10 hectare şi marea majoritate a celor 1 milion de exploataţii de sub 10 hectare, eligible pentru plăţi directe APIA sunt persoane fizice (CRPE 2011). Atâta timp cât nu pot oferi facturi pentru tranzacţii, dezvoltarea lor este extrem de limitată. Guvernul ar putea simplifica procedurile de înfiinţare şi administrare a PFA (CRPE 2011). La nivelul politicilor fiscale, guvernul ar putea simplifica şi uniformiza sistemul de impozitare al veniturilor din vânzări agricole care să se aplice tuturor formelor de organizare juridică: PFA, asociaţii familiale (Luca şi Toderiţă 2011). Creşterea gradului de fiscalizare a agriculturii poate fi obţinută şi prin desfiinţarea certificatelor de producător – care au eşuat în a separa producătorii autentici de intermediari, dar care reprezintă concurenţă neloială pentru producătorii fiscalizaţi (Luca şi Toderiţă 2011).

Pentru ca producătorii mici şi mijlocii să poată depăşi barierele de intrare pe piaţă şi să devină sustenabili este nevoie de facilitarea accesului la credite ieftine (Rowe 2012).În acest sens, există ideea înfiinţării unei bănci agricole ale cărei politici de credite şi ipoteci să ţină seama de diferenţele dintre agricultură şi alte activităţi comerciale.

În 2012 România a fost ţara din Uniunea Europeană a cărei agricultură a avut cel mai mult de suferit de pe urma secetei (Bărbulescu şi Anghel 2012), aproape 40% din suprafaţa arabilă fiind afectată (Iancu 2012). În acest context sprijinirea investiţiilor în irigaţii trebuie să fie o altă prioritate guvernamentală. În prezent, doar 1% din totalul de 9% de teren agricol irigabil beneficiază de irigaţii (Anghel 2011). Piaţa produselor agricole este disfuncţională în special în ceea ce priveşte distribuţia (Anghel 2009; Rowe 2012). Majoritatea lanţurilor de supermarketuri şi hipermarketuri preferă să vândă produse de import deoarece tranzacţiile cu producătorii locali au un grad mai scăzut de predictibilitate, atât la nivelul calităţii cât şi al cantităţii produselor (Rowe 2012). În aceste condiţii, aproximativ 70% din producţie este vândută direct de către producători (Anghel 2009)– ceea ce implică un efort suplimentar considerabil al acestora.

Ponderea fermierilor cu cunoştinţe de bază sau cu pregătire completă in agricultură este de doar 7,4% (Giurcă et al 2011: 110). De aceea este necesară, la nivelul politicilor educaţionale, o reformă a liceelor agricole, o sporire a oportunităţilor de practică ale studenţilor în agronomie precum şi facilitarea integrării lor ulterioare pe piaţa muncii. Diversificarea economiei rurale este esenţială pentru depăşirea stadiului actual de subdezvoltare. Cu toate acestea, gradul de ocupare în sectorul secundar (prelucrare) şi terţiar (servicii) se află pe un trend descendent în zonele rurale. (Giurcă et al 2011: 110). Schimbarea acestei situații depinde într-un grad ridicat de oportunitățile de calificare şi recalificare a forţei de muncă din mediul rural.

Deşi procesul de comasare a terenurilor este esenţial pentru creşterea competivităţii agriculturii româneşti, modul în care acesta se va produce este la fel de important. Astfel, acapararea majorităţii terenurilor agricole de către complexele agro-industriale poate conduce la eliminarea bio-diversităţii – proliferarea monoculturilor, la efecte adverse pentru mediu (din cauza exploatării intesive a solului) dar şi la o re-editare a modelului sud-american, cu „câteva mii de ferme mari în mijlocul unei sărăcii rurale generalizate” (Luca 2009). În momentul de faţă există o măsură în cadrul PNDR de sprijinire a agriculturii de subzistenţă şi semi-subzistenţă, dar, în acelaşi timp, România se opune plafonării plăţilor directe pentru marile exploataţii. Existau, de asemenea, cazuri în care chiria plătită de acestea din urmă pentru terenul în arendă de la stat era mai mică decât subsidiile primite de la UE şi din bugetul naţional (Luca 2009).

O direcţie alternativă pentru care militează un număr de actori neguvernamentali (ex.: EcoRuralis ^[8] ) este sprijinirea agriculturii ecologice ca oportunitate majoră atât pentru supravieţuirea micilor producători, cât şi pentru ridicarea nivelului de trai din mediul rural: „eco ar fi șansa agriculturii românești să înceapă să vândă și produse premium, nu doar materie primă ieftină” (Dulămiţă 2012). În prezent, 1% din totalul suprafeţei agricole e destinată agriculturii organice (Giurcă et al 2011: 109). Evident, agricultura industrială şi cea eco pot coexista, în plus agricultura eco poate fi practicată şi la scală mare.

Creşterea capacităţii administrative a autorităţilor locale şi regionale este necesară pentru popularizarea oportunităţilor din PNDR, dar mai ales pentru dinamizarea procesului de contractare a fondurilor PAC şi pentru o mai bună monitorizare a utilizării acestora (Mituţă şi Şurubaru 2011; CRPE 2011).

O politică total opusă politicilor guvernamentale desfăşurate până în prezent ar fi plafonarea fondurilor UE care pot fi accesate de fermele foarte mari (Rowe 2012) care sunt oricum competitive şi ar putea supravieţui fără subvenţii. Această este propunerea Comisiei Europene în discuţia asupra reformei PAC, faţă de care România a militat constant împotrivă (Giurcă et al 2011: 74). Simulări realizate recent au arătat că pierderile pentru marile complexe agro-industriale din România ar fi mult mai mici decât cele preconizate iniţial şi aceste sume ar putea fi recuperate de aceste ferme competitive prin accesarea de proiecte inovative în cadrul pilonului 2 (Giurcă et al 2011).

Tot în contextul discuţiei despre reforma PAC, guvernul României a militat alături de Bulgaria şi statele din grupul de la Vişegrad pentru o redistribuire mai echitabilă a plăţilor directe (eliminarea criteriilor istorice) şi pentru menţinerea structurii cu doi piloni a PAC (Giurcă et al 2011). Trebuie spus că în 2011 exista o diferenţă de aproape 430 € între ceea ce primea un agricultor grec pentru un hectar de teren cultivat şi unul român pentru aceeaşi suprafaţă (Mituţă şi Şurubaru 2011). Cum este foarte probabil ca diferenţele de plăţi directe să se menţină, România ar putea solicita ca 10% din fonduri destinate dezvoltării rurale să fie utilizate pentru suplimentarea acestei plăţi, profitând astfel de flexibilitatea alocărilor între cei doi piloni (Giurcă et al 2011).