Pe 18 septembrie Scoţia va decide dacă se va separa de Marea Britanie și va deveni astfel un stat independent. Decizia va fi luată în cadrul unui referendum unde cei ce vor alege secesiunea Scoţiei vor susţine Partidul Naţional Scoţian (SNP) în frunte cu actualul sef al executivului scotian, Alex Salmond.
Aspirația de independență a Scoției nu este una nouă. În 1912 prim-ministrul liberal, Herbert Asquith, şi-a exprimat public dorinţa de Home Rule for all, în speranţa ca autonomia Irlandei va fi urmată de cea a Caledoniei. Naţionalismul scoţian, ce datează încă din 1320 când nobilii scoţieni promiteau să nu ajungă vreodată sub control britanic, a reintrat în discursul public în anii ’60 şi ’70 cu Perry Andersen şi Tom Nairn, politologi și ideologi de stânga. Curentul naționalist a prins amploare odată cu măsurile drastice ale premierului conservator Margaret Thatcher ce a introdus taxa pe capital (poll tax) [1] mai întâi în Scoţia, cauzând probleme economice la nivel local.
Mai mult, anii 80 au adus și declinul industriei grele și manufacturii, care erau importante pentru economia Scoției. Greutățile care au venit cu reformele din era Thatcher au dus la resentimente și explică, într-o anumită măsură, cum o parte din scoțieni văd relația cu statul puțin diferit de restul britanicilor (preferând politici mai de stânga și un rol mai mare pentru stat în asistența socială, de exemplu). Thatcher a căutat și să diminueze puterea sindicatelor, care ocupau și ele un loc semnificativ in societate. Pe lângă introducerea Poll Tax, guvernul Thatcher a avut alte câteva momente emblematice – demolarea platformei industriale Ravenscraig Steelworks și grevele minerilor – care au avut un impact foarte mare asupra discursului ulterior despre independență. Mulți consideră că era Thatcher a deschis calea pentru instituirea parlamentului scoțian în urma referendumului din 1997 și, astfel, pentru mișcarea pro-independență din zilele noastre.
Din anii 90 încoace, economia Scoției și-a revenit, dar experții nu sunt de acord asupra întrebării dacă Scoția își permite independența din punct de vedere economic și dacă menținerea lirei ca monedă este o opțiune înțeleaptă. Nu este foarte clar nici cum va arata acesta din punct de vedere al politicilor sociale; deși publicul – și discursul politic – tind către viziunea unui stat social – este posibil ca Scoția independentă să trebuiască să taie din cheltuieli (sau să crească taxele) pentru a rămâne solventă. Astăzi naţionaliştii susţin că resursele de petrol din Marea Nordului oferă Scoţiei posibilitatea de a deveni un stat independent, în timp ce guvernul britanic avertizează că previziunile SNP sunt pe termen scurt, dat fiind, printre altele, productivitatea scoțiană, cu 11% mai mică decât cea din restul Regatului Unit. Cei preocupați de sustenabilitatea economiei ridică și problema îmbătrânirii populației, având în vedere că cei de pe piaţa muncii vor acoperi pe viitor costul beneficiilor celor pensionați. SNP prezintă însă ca o potențială soluție o politică de imigrație după modelul Australiei.
Salmond se aşteaptă ca referendumul să aibă cea mai mare participare la vot din istoria Scoţiei. Numărul de votanți este extrem de relevant, pentru că votul de separare va avea consecinţe la nivelul întregii populaţii, care trebuie să aleagă ce este mai bine atât pentru sine, cât și pentru statutul Scoţiei (ca stat independent, ori provincie britanică).
Puncte importante în dezbaterea despre secesiunea Scoției
După cum a avut loc secesiunea statului Singapore de Malaezia în 1965, sau a Sudanului de Sud de Sudan în 2011, la fel şi Scoția ar trebui să urmeze modelul irlandez în despărţirea de fosta autoritate centrală. Ca stat independent, noul guvern din Edinburgh va trebui să renunțe la drepturile pe care le are ca provincie scoțiană, și, probabil la beneficii precum serviciul diplomatic britanic, sprijinul Bank of England și să-și depună candidatura pentru a face parte din UE și NATO.
- Deși separarea Scoției s-ar putea aproba printr-un referendum, primul proiect de constituție nu conține nimic despre posibilitatea cetățenilor de a iniția ei înșiși pe viitor referendumuri. Constituția interimară prezentată ridică astfel semne de întrebare la adresa Scoției ca viitor stat democratic ce nu ia în considerare participarea cetățenilor de rând alături de politicieni, pentru a dezbate și rezolva împreună problemele la nivel local [4]. Pe de altă parte, naționalismul scoțian se vrea a fi de natură duală, civică și etnică, unde discursul SNP pune accentul atât pe cultura scoțiană, diferită de cea engleză, cu alte valori și limbi locale, oprimate în trecut, cât și pe o societate egalitară și incluzivă pentru cetățenii săi, diferită de cea din restul Regatului Unit.
- În caz că Scoția devine independentă, costurile de tranziție și de creare de noi instituții sunt estimate la circa 200 de milioane de lire sterline. Gestionarea noului sistem monetar (SNP vrea să păstreze lira sterlină), stabilirea noilor relații cu UE (Scoția și-a exprimat dorința de a deveni stat membru al uniunii) și NATO, plus stabilirea unei granițe în Marea Nordului (unde se află resursele de petrol) sunt câteva din problemele ce vor fi discutate în cadrul negocierilor cu Marea Britanie. Previziunile sunt împărțite în ceea ce privește sustenabilitatea unui stat Scoțian independent și democratic, dat fiind faptul că va avea implicații negative nu doar pe plan local, dar și la nivel britanic și european.
Ce este referendumul?
Referendumul este o modalitate de democraţie directă prin care cetăţenii îşi exprimă votul referitor la o chestiune anume. Istoric acesta este asociat pe de o parte cu Elveţia şi Statele Unite, iar pe de altă parte cu Franţa.
În SUA practica referendumului îşi are tradiţia în democraţia directă la nivel local. După conflictele religioase (protestanţi versus catolici) din cantoanele sale, în 1848 Elveţia a preluat modelul SUA de democraţie directă şi l-a transpus aproape integral în constituţia federală. Azi, orice iniţiativă sau amendament la constituţia elveţiană trebuie să treacă printr-un referendum la nivel naţional, care este aprobat atunci când majoritatea cantoanelor (indiferent de numărul de votanţi din canton) îl votează.
Referendumurile pot fi obligatorii, legate de amendamente constituţionale, sau de tip opţional, consultativ [5]. Importantă este stabilirea încă de dinainte daca referendumul este sau nu decisiv, respectiv dacă votul electoratului va stabili direcţia pe care va merge guvernul cu privire la problematica aflată în discuţie. Uneori promisiunea poate fi revocată, precum în cazul referendumului din Suedia din 1955 unde, deşi populaţia a votat în favoarea continuării circulației pe partea stângă a străzii, după 12 ani, fără a mai organiza vreun referendum, guvernul suedez a schimbat traficul pe partea dreaptă.
În general guvernul sau parlamentarii inițiază referendumurile, însă există situaţii când ele vin din partea populaţiei. Denumite referendumuri abrogative, acestea apar sub formă de petiţii în care cetăţenii aduc în dezbatere o anumită problemă pentru care vor să voteze.
Spre deosebire de Elveţia şi SUA, în Franţa plebiscitul, ce datează din timpul lui Napoleon, a avut mai curând rolul de a legitima direcția deja aleasă de guvern i. Deşi atât plebiscitul cât şi referendumul sunt văzute ca instrumente ale democraţiei directe, primul este perceput în termeni mai negativi, fiindcă de-a lungul timpului acesta a fost folosit în special de diverse dictaturi, pentru a dobândi legitimitate (sub formă aparent democratică) în faţa populaţiei.
La nivel UE există două tipuri de referendumuri [6]: cele care ţin de un tratat ce reafirmă deciziile deja luate de alte state membre, şi qvasi-referendumurile ce reflectă o schimbare de poziţie. Qvasi-referendumurile caută să rezolve problemele unui guvern vis-a-vis de populaţia reprezentată, şi în acelaşi timp să ajusteze aceste probleme la obligaţiile impuse de UE față de statul membru. Astfel referendumurile UE sunt contextualizate pe două planuri [7]: pe de-o parte constituţiile naţionale trebuie revizuite pentru acomodarea procesului de integrare în uniune, iar pe de altă parte trebuie construită o reglementare transnaţională în relaţiile inter-statale la nivel european. Dat fiind dinamica dintre platforma naţională şi cea europeană, spațiul politic devine bi-dimensional [8], unde votul intern este şi vot transnaţional, fiindcă electoratul trebuie să ia în considerare implicaţiile atât în plan local, cât și la cel al uniunii.
Voința politică vs voința populației
În ultima decadă referendumurile la nivel naţional s-au manifestat sub formă economică (Grecia, 2011), de separare (Ucraina, 2014), sau constituțională (Venezuela, 2009, Turcia, 2010, Egipt, 2012). Deși au fost organizate pentru a demonstra statutul democratic al ţării şi libertatea populaţiei în a-şi exprima votul, rezultatele au reflectat mai degrabă regimul autoritar de la conducere, și mai puțin voința populației (vezi în special cazul Venezuelei şi al Turciei).
Referendumurile de tip etno-naționalist [2], bazate pe ideea că un anume stat are dreptul, cel puţin în principiu, să decidă în mod independent asupra propriului viitor, au luat naștere începând cu Revoluția Franceză. Numărul acestora a crescut după cel de-al doilea război mondial (când fostele imperii europene au oferit coloniilor şansa de a deveni independente), dar mai ales după căderea comunismului (ca mod de manifestare a noii libertăţi democratice) [3]. Cazul Scoției este de ultimă actualitate, la fel cum este și cel (neoficial) din Veneția, mult mai puțin mediatizat.
Referendumurile ridică diverse probleme prin faptul că cei care au mizele mari în joc sunt cei care investesc cel mai mult în întreaga campanie, în vreme ce opoziția se poate diviza între cei lesne mobilizați și cei mai degrabă apatici. În plus, de multe ori electoratul nu are un interes scăzut față de chestiuni ce aparent nu îl afectează şi pentru care consideră că un vot în plus sau în minus nu face nicio diferenţă. Pe de altă parte, un guvern de tip populist poate aduna o mulţime de suporteri fără a-i pune neapărat în cunoştinţă de cauză asupra implicaţiilor pe termen lung ale chestiunii aflate în dezbatere.
Conform studiilor [9], referendumurile sunt considerate drept singura modalitate de deliberare civică ce oferă cetățenilor posibilitatea de a lua decizii și a le exprima sub formă de vot, în funcție de preferințele politice. Astfel referendumurile au fost de-a lungul istoriei instrumente importante ce au pus capăt la diverse regimuri de dictatură și au ajutat la instaurarea tranzițiilor democratice în țări precum Spania, Grecia, Africa de Sud, Brazilia. Retragerea de la putere a dictatorului Augusto Pinochet sau a președintelui francez Charles de Gaulle s-au produs în urma unor referendumuri, iar tot acest instrument a contribuit și la dizolvarea Uniunii Sovietice [10].
Totuși, referendumurile au servit și drept paravan pentru decizii unilaterale sau drept instrumente de manipulare pentru dictatori precum Hitler sau Pinochet [10], voturile cetăţenilor având ca scop legitimizarea autorităţii şi întărirea puterii executive. Deşi populaţia are putere de decizie, cei aflaţi la conducere pot avea o putere şi mai mare, mai ales atunci când referendumul nu este constituţional, ci de tip consultativ. Astfel chestiunea pentru care se votează, campania de informare, încadrarea acesteia în agenda politică, plus momentul în care referendumul are loc, sunt toate determinate exclusiv de clasa politică. Două exemple în acest sens vin chiar din România: în cadrul referendumului constituţional din 2003 campania de informare nu a adus în discuție implicațiile reformei constituționale la nivel național, subliniind doar câteva modificări cu impact la nivel individual [11], iar în 2005 preşedintele Băsescu a decis să nu organizeze niciun referendum de consultare asupra integrării în UE.
Chiar și atunci când referendumurile vin la inițiativa populaței, guvernul poate profita de ocazie pentru a alimenta tensiunile interne și a justifica nevoia unor intervenții autoritare. Un exemplu în acest sens este cazul din Turcia cu manifestațiile din 2013 din parcul Gezi, și protestele prin râs dinaintea alegerilor prezidențiale, unde în final prim-ministrul Erdogan a rămas în funcție.
Referitor la naționalismul intern, o paralelă între între secesiunea Scoției de Marea Britanie prin intermediul unui referendum poate fi făcută cu situația din Quebec, ce a organizat de două ori, în 1980 și în 1995, refrendumuri de separare de Canada. Populația a votat de ambele dăți împotriva secesiunii, iar astăzi partidele naționaliste și mișcările de indepenență din provincia canadiană nu mai au nicio proeminență la nivel local. Referendumurile de secesiune din Quebec au dovedit că în democrațiile cu o bază puternică, separarea de autoritatea centrală, în ciuda naționalismului local, este greu de realizat [12].
Ambele tabere în dezbaterea din Scoția au folosit argumente populiste sau false. O opinie emisă de Deutsche Bank, conform căreia obținerea independenței ar fi o decizie comparabilă cu cele care au dus la Marea Criză din 1929, s-a propagat prin presă cu toate că nu era însoțită de explicații sau cifre. În schimb, SNP a comunicat constant că Scoția va păstra lira sterlină, fără a explica ce alternative există sau care vor fi consecințele dacă Marea Britanie refuză orice formă de uniune monetară – ceea ce liderii de la Londra au avertizat că vor face. În timp ce naționaliștii a căutat să minimizeze gradul de autonomie pe care îl are deja Scoția, tabăra opusă a tins să-l exagereze, cele mai disputate zone fiind politicile sociale și serviciile de sănătate. Campania pro-independență s-a folosit nu numai de lipsa de popularitate a Partidului Conservator, ci și de antipatia față de clasa politică în general – care este totuși prezentă pretutindeni – cu toate că și SNP face parte, acum, din establishment. Campania pentru păstrarea uniunii, pe de altă parte, a fost acuzată de tactici prea negative, care supra-licitau riscurile ce însoțesc independența.
Cazul Scoției, fie că reprezintă o strategie naționalistă, fie că dovedește nevoia unui exercițiu de deliberare locală, sub formă de referendum, pentru a vedea (și măsura) voința populației, este o modalitate democratică de decidere a propriului viitor, cu implicațiile și consecințele de rigoare. Secesiunea presupune o independență ce va marca începutul unui drum lung și anevoios de reformare, respectiv de creare de noi instituții, parteneriate, resurse de sustenabilitate și mijloace financiare. Joi, toți rezidentii Scotiei peste 16 ani, și nu numai susținătorii SNP, au ocazia, dar și datoria de a-și exprima votul față de viitorul lor și al țării care vor să îi reprezinte.
[1] Introdusă în 1989, taxa implica o sumă de bani ce trebuia plătită de către fiecare cap de familie, conform deciziei autorității locale, pentru a ajuta la finanțarea consiliilor, infrastructurii și serviciilor comunitare. Taxa impusă de Conservatori a provocat nenumărate revolte, fiind văzută ca economisind banii celor bogați în detrimentul celor săraci, din cauză că obliga familiile numeroase, cu un singur venit, să contribuie cu o sumă considerabilă la nivel local: http://europeanhistory.about.com/od/ukandireland/p/prpolltax.htm
[2] Qvortrup, Matt 2012 The History of Ethno-National Referendums Nationalism and Ethnicl Politics Vol 18 (1), 129-150
[3] Qvortrup, Matt 2014 Referendums on Independence, 1860-2011 The Political Quarterly Vol 85 (1), 57-64
[4] Renwick, Alan 2014 Scotland would benefit from adopting a more ambitious approach to its constitutional future: http://www.democraticaudit.com/?p=6241.
[5] IDEA (Institute for Democracy and Electoral Assistance) The Use and Design of Referendums: http://www.idea.int/americas/upload/Referendums_wp_070525.pdf
[6] Roberts-Thomson, Patricia 2001 EU Treaty Referendum and The European Union Journal of European Integration. Vol. 23 (2), 105-137
[7] Shu, Min 2008 Referendums and the Political Constitutionalisation of EU European Law Journal. Vol 14 (4), 423-445
[8] Shu, Min 2009 Coping with a Two-Dimensional Political Space: Party Mobilisation on Referendums in European Intregration European Journal of Political Research. Vol 48 (3), 397-431
[9] Vezi diversele materiale pe Revizuirea Constituției: explicații, analize, argumente de pe OpenPolitics.ro: /de-ce-o-serie-despre-reforma-constitutionala/
[10] Walker, Marc Clarence 2007 The Strategic Use of Referendums. Palgrave
[11] Qvortrup, Matt (forthcoming) 2015 Power to the People! But How? The Different Use of Referendums Around the World Political Studies Review
[12] Dion, Stéphane 1996 Why Is Secession Difficult in Well-Established Democracies? Lessons from Quebec British Journal of Political Sciences Vol 26 (2), 269-283
Scrie un comentariu