• Borbála Kovács

În România, concediul plătit pentru creșterea copilului a fost introdus pentru prima dată în ianuarie 1990, prin Decretul lege 31/1990: „femeile salariate” aveau dreptul la 112 zile de concediu medical (concediul de maternitate), urmate de un concediu pentru îngrijirea copilului până la vârsta de un an al acestuia. În 1997, Legea 120/1997 a extins acest concediu la doi ani, iar concediul putea fi solicitat de oricare dintre părinți, drept prevăzut, în condiții aproape similare, de Legea 19/2000. Cu alte cuvinte, la intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență 148/2005 concediul plătit pentru creșterea copilului nu era o politică familială nouă, însă această ordonanță a reușit să o reinventeze, făcând-o de departe cea mai cunoscută și apreciată în România post-decembristă. Principalul obiectiv al OU 148/2005, în plus față de „consolidarea financiară a sistemului public de pensii, prin externalizarea din bugetul asigurărilor sociale de stat a prestațiilor care nu au natură contributivă sau nu au legătură cu riscurile sociale asigurate”, a fost și rămâne unul pronatalist: „[stimularea] creșterii natalității și diminuării fenomenului de abandon al copiilor” [i] .

Analiza de față analizează schimbările care au survenit în design-ul concediului plătit introdus prin OU 148/2005 și, folosindu-se de informații din rapoarte publice referitoare la acest program social, reflectă asupra felului în care obiectivele implicite ale acestei politici s-au schimbat în ultimii 10 ani. Primul argument al acestei analize este că în plus față de obiectivele explicite ale acestei politici familiale, concediul plătit pentru creșterea copilului a servit drept instrument de politică publică de dezactivare a proaspetelor mame într-o perioadă de creștere economică fără precedent (2006-20010) și la re-activarea acestora în anii de recesiune economică (2011-2013). Un al doilea argument – în cea de-a doua parte a acestei analize – este că pentru vasta majoritate a familiilor beneficiare, concediul plătit este în primul rând o oportunitate de augmentare a siguranței sociale în perioada când copiii sunt mici, nu o măsură de creștere a numărului de copii dorit, nici una de stimulare a reintrării pe piața muncii după o perioadă dedicată creșterii copilului mic.

I. 2006-2010: Creștere economică și dezactivare

La intrarea în vigoare a OU 148/2005 la 1 ianuarie 2006, concediul plătit pentru creșterea copilului era generos nu doar din punct de vedere al duratei, dar și financiar: indemnizația lunară de 800 RON/lună aproxima nu salariul minim pe economie, ci cel mediu net de 866 RON [ii] . Acest lucru nu este surprinzător: obiectivul principal al concediului plătit era încurajarea natalității în rândul populației active. Cu un stimulent de doar 100 RON/lună pentru părinții care preferau să se reîntoarcă la locul de muncă mai repede, design-ul inițial al acestei politici familiale instrumenta în mod vădit ieșirea de pe piața muncii a proaspetelor mame și tați. De ce?

Pentru părinții care realizau venituri nete sub media națională, indemnizația lunară aproxima sau chiar depășea aceste venituri. Așadar, standardul de viață al acestor familii nu scădea deloc în momentul nașterii copilului și pe durata concediului, dimpotrivă. Conform datelor pentru 2008 și 2009, 85% din părinții care au fost în concediu în acești ani realizau venituri care le dădeau dreptul la indemnizația minimă de 600 RON/lună [iii] . Cu alte cuvinte, vasta majoritate a părinților aveau de pierdut financiar reîntorcându-se la job înainte de doi ani.

Pentru părinții care câștigau mai mult decât media națională, perioada concediului însemna o pierdere financiară mai mică sau mai mare. Dacă acest compromis era notabil (pierderea unei sume mari din veniturile dinaintea nașterii), părintele se putea reîntoarce la locul de muncă, însă reîntoarcerea ar fi însemnat pentru mulți delegarea îngrijirii copilului mic contra cost. Nici stimulentul de 300 RON/lună (din 2006), nici cel de 100 RON/lună începând din ianuarie 2007 [iv]  nu ar fi acoperit aceste costuri de îngrijire, așadar decizia de a delega îngrijirea copilului mic ar fi părut irațională multor părinți. În aceste condiții, probabil simțindu-se parțial constrânși, părinții cu venituri peste media națională ar fi considerat și ei optimă maximizarea concediului plătit, cu compromisul financiar mai mic sau mai mare, după caz.

Indiferent de venituri, așadar, design-ul concediului plătit pentru creșterea copilului facilita, mai ales în perioada 2007-2008, ieșirea de pe piața muncii a părinților cu copii sub doi ani. După cum arată Figura 2 de mai jos, ponderea beneficiarilor care au decis să se reîntoarcă mai repede din concediu și să beneficieze de stimulent a rămas relativ constantă în acești ani (2006-2010), la 8-9% din totalul beneficiarilor prevederilor OU 148/2005.

Obiectivul de descurajare a reintrării părinților pe piața muncii s-a păstrat inclusiv după recesiunea globală care a început în vara anului 2008, însă cu accent pus pe părinții cu studii superioare și cu venituri peste medie. O succesiune de acte normative din 2009-2010 au făcut concediul plătit accesibil nu doar studenților și proaspeților absolvenți de studii superioare, dar și elevilor, masteranzilor și doctoranzilor. Părinții înalt calificați și în proces de calificare aveau motive financiare mai puternice acum să maximizeze perioada de concediu. Conform Hotărârii 1682/2008, începând cu ianuarie 2009 părinții care alegeau să meargă în concediu aveau posibilitatea de a opta fie pentru indemnizația de 600 RON/lună, fie pentru una de 85% din „media veniturilor profesionale realizate” în cele 12 luni dinaintea nașterii, plafonat la 4000 RON/lună. Dacă în perioada 2006-2008 cca. 13% din părinți în concediu pierdeau din venituri datorită erodării valorii indemnizației față de veniturile salariale (vezi Figura 1), prevederile Hotărârii 1682/2008 au schimbat acest lucru. Acest act normativ a permis ca fiecare părinte – indiferent de venituri – să primească pe toată durata concediului o indemnizație similară cu veniturile realizate anterior nașterii. Astfel, fiecare părinte se putea bucura de un standard de viață similar cu cel dinaintea nașterii, opțiunea de 85% încurajând astfel ieșirea de pe piața muncii inclusiv a părinților cu venituri ridicate timp de doi ani pentru fiecare copil.

 

Figura 1.Erodarea valorii indemnizației minime între 2006 și 2015

grafic11

Surse: INSSE – Câștiguri salariale, serie lunară, accesibil la http://www.insse.ro/cms/ro/content/castiguri-salariale-din-1991-serie-lunara; INSSE – Câștiguri salariale, serie anuală, accesibil la http://www.insse.ro/cms/ro/content/castiguri-salariale-din-1938-serie-anuala; și Wikipedia, accesibil la https://ro.wikipedia.org/wiki/Salariu_minim_pe_economie.

Pe scurt, în perioada 2006-2010 – o perioadă de creștere economică, urmată de începutul brusc al recesiunii – design-ul acestei politici familiale încuraja ieșirea de pe piața muncii a părinților cu copii sub doi ani pe toată perioada concediului. Inițial, prin valoarea indemnizației și a stimulentului, politica favoriza părinții cu venituri sub medie (vasta majoritate), pentru ca în perioada 2009-2010 maximizarea concediului să devină atractivă pentru toți părinții, indiferent de venituri.

II. 2010-2015: recesiunea și activarea forței de muncă

Consolidarea fiscală ca reacție la recesiunea economică globală a început în vara anului 2010 în România. În ce privește politicile familiale, al doilea guvern Boc a suspendat mai multe beneficii în bani pentru familiile cu copii mici, cum ar fi banii de trusou sau alocația de naștere, ambele universale. În plus, Legea 118/2010 a diminuat și valoarea indemnizației aferente concediului plătit pentru creșterea copilului, de la 85% la 75% din veniturile realizate, pragul minim rămânând același.

Ordonanța de urgență 111/2010 (în vigoare din ianuarie 2011) a fost cea care a schimbat această politică familială, transformând-o într-un instrument de politică publică menit să încurajeze reîntoarcerea pe piața muncii cât mai rapidă a părinților cu copii sub doi ani indiferent de veniturile realizate. Prevederile OU 111/2010 schimbau trei aspecte ale design-ului concediului plătit.
(i)   Durata: părinții puteau opta pentru un concediu mai scurt, până la vârsta de un an al copilului, sau cel obișnuit, unul de până la doi ani al copilului;

(ii)   Valoarea indemnizației: valoarea indemnizației nu mai putea depăși anumite praguri, și-anume 3400 RON/lună pentru concediul scurt și 1200 RON/lună pentru concediul lung;

(iii)  Stimulentul: acesta a devenit așa-numitul bonus de reinserție, cu conotații evidente de activare a părintelui, și s-a majorat de la 100 la 500 RON/lună, devenind astfel 83,3% din valoarea indemnizației minime, neschimbată la 600 RON/lună.
Astfel, părinții cu venituri (cu mult) peste media națională sunt încurajați să stea în concediu timp de un an, primind o indemnizație plafonată la 3400 RON/lună și care reprezenta 75% din media veniturilor, acum 85% din aceasta [v] . Doar cu concediul mai scurt, cu o indemnizație aferentă mai generoasă, pot acești părinți minimiza pierderile financiare pe durata concediului. Încă un an pot beneficia de bonusul de reinserție de 500 RON/lună, ceea ce pentru cei care delegă îngrijirea copilului conta cost reprezintă, practic, o subvenționare a acestor costuri de îngrijire. Părinții cu venituri sub media națională, în schimb, pierd minimal sau deloc din punct de vedere financiar în cazul în care optează pentru concediul mai lung și indemnizația plafonată la 1200 RON/lună: doar cei cu venituri de peste 1412 RON/lună net au de pierdut cu acest plafon.

Structura veniturilor declarate afectează semnificativ măsura în care aceste „încurajări” de reintrare pe piața muncii dau roade. Din păcate în România 57% din părinții care au fost în concediu în 2011 (conform OU 148/2005 și OU 111/2010) au primit indemnizația minimă de 600 RON/lună. Nu știm ce proporție a primit sume lunare care nu depășeau 722 RON/lună, jumătate din salariul mediu net pe economie (vezi Graficul 1). Oricum, cei care au optat pentru concediul scurt în 2011 au reprezentat 2,7% din totalul beneficiarilor, 5.283 persoane [vi] . Cu alte cuvinte, pentru vasta majoritate a părinților din România în 2011 (la fel ca în 2008 sau 2012 [vii] , de altfel), măsurile de activare ale concediului plătit nu păreau să fie suficient de încurajatoare, vasta majoritate a părinților nepierzând nimic financiar pe perioada celor doi ani de concediu.

În schimb, majorarea stimulentului a dus în ultimii trei ani la creșterea constantă a numărului beneficiarilor acestui drept, semnalând faptul că o parte din părinți au devenit, în timp, mai receptivi la obiectivul de încurajare a reluării activităților profesionale la un an după naștere.

Figura 2.Evoluția raportului dintre beneficiarii care au optat pentru concediu și cei care au optat pentru stimulent / bonus de reinserție între 2006 și 2015.

grafic2

Datele pentru 2009 se referă la primele nouă luni ale anului. Datele pentru 2012 se referă la primul semestru al anului. Datele disponibile pentru 2013 nu diferențiază între beneficiari de indemnizație și beneficiari de bonus de reinserție, așadar au fost omise. Surse: Rapoarte anuale și lunare ale Ministerului Muncii.

După cum reiese din Figura 2, numărul beneficiarilor bonusului de reinserție a crescut constant după 2011, ajungând la peste 20% din totalul părinților care au drepturi conform Legii 166/2012, ultimul act normativ care reglementează concediul plătit pentru creșterea copilului în momentul de față. Cu alte cuvinte, unul din fiecare cinci părinți alege să se reîntoarcă la locul de muncă mai devreme decât cea de-a doua zi de naștere a copilului, o proporție fără precedent în cei 10 ani de când există stimulentul.

Prima parte a acestei analize a arătat faptul că obiectivele implicite ale concediului plătit pentru creșterea copilului s-au schimbat radical între 2006 și 2015, fiind ajustate realităților macro-economice. Dacă inițial această politică familială a dorit (și în mare măsură a reușit) să dezactiveze părinții cu copii sub doi ani în anii de creștere economică, din 2011 încoace obiectul a fost re-activarea acestora. Ce-a de-a doua parte a analizei arată că, dincolo de obiectivele politicii, pentru majoritatea familiilor beneficiare, instrumentele acestei politici familiale sunt utilizate de părinți mai ales ca formule de augmentare a siguranței sociale.

Citește și partea a doua a analizei: Concediul plătit pentru creșterea copilului: siguranță socială în familiile eligibile fără creșterea natalității.


[i] Vezi preambulul Ordonanței de urgență 148/2005 și rapoartele ulterioare ale Ministerului Muncii, mai ales Analiza datelor statistice privind acordarea indemnizației pentru creșterea copilului în funcție de veniturile beneficiarilor pentru 2008-2009. Link nedisponibil acum, raport disponibil la cerere.

[ii] Vezi datele INSSE: http://www.insse.ro/cms/ro/content/castiguri-salariale-din-1938-serie-anuala, accesate în 16 octombrie 2015.

[iii] Vezi raportul Direcției Programe Incluziune Socială a Ministerului Muncii, Analiza datelor statistice privind acordarea indemnizației pentru creșterea copilului în funcție de veniturile beneficiarilor pentru 2008-200, p. 2. Link nedisponibil acum, raport disponibil la cerere.

[iv] Conform Ordonanței de urgență 44/2006.

[v] 85% conform Legii 166/2012.

[vi] Date pentru 2011 arată că din 196.680 beneficiari 5.283 au ales concediul de un an. Vezi raportul Ministerului Muncii, Evoluții în domeniul asistenței sociale pentru 2011, p. 50. Link nedisponbil acum, raport disponibil la cerere.

[vii] Vezi raportul Ministerului Muncii, Evoluții în domeniul asistenței sociale în semestrul I 2012. Link nedisponbil acum, raport disponibil la cerere.