• Mihail Chiru

Acțiunile din această perioadă ale Președintelui Klaus Iohannis, precum nominalizarea Guvernului Orban II, și ale unora din partidele politice fac parte dintr-o tradiție mai lungă de interpretare a limitelor constituționale și democratice, pentru câștiguri politice pe termen scurt. Totuși, în această perioadă se înregistrează niște premiere care crează precedente periculoase pentru sănătatea democrației din România și subminează tocmai stabilitatea pe care o invocă drept unul din motivele pentru care ar fi de dorit alegerile anticipate. 

Decizia Președintelui Klaus Iohannis de a îl re-nominaliza pe Ludovic Orban pentru a forța declanșarea alegerilor anticipate reprezintă o premieră absolută în istoria tumultuoasă a activismului prezidențial românesc[1]. Deși Traian Băsescu a ignorat în 2009 o majoritate parlamentară care îl propunea chiar pe Iohannis ca premier, iar votul de învestitură a guvernului Croitoru a eșuat, posibilitatea alegerilor anticipate la acel moment  era neclară, dată fiind prevederea constituțională care interzice dizolvarea Parlamentului în ultimele 6 luni ale mandatului prezidențial (Art. 89 alin. 3).

 

Strategia din spatele nominalizării Guvernului Orban II

Guvernul minoritar al lui Ludovic Orban tocmai a fost demis prin moțiune de cenzură pe 5 februarie, iar Președintele l-a renominalizat pentru funcția de premier pe același Orban, care vine cu o formulă de guvernare neschimbată. Gestul Președintelui Iohannis pare așadar o încercare de a forța respingerea acestui guvern, fapt ce ar putea duce la dizolvarea Parlamentului și, în cele din urmă, la alegerile anticipate dorite de Președinte și de PNL. De altfel, Președintele a fost destul de explicit în acest sens cu ocazia nominalizării Guvernului Orban II:

„Întoarcerea la electorat este soluția corectă, este soluția care satisface nevoia de democrație în România. Mai simplu spus, întoarcerea la electorat înseamnă alegeri anticipate.

Alegerile anticipate sunt prima mea opțiune. Am prezentat partidelor această opțiune. Unii au fost de părere că e bine, alții au fost de părere că trebuie să se mai consulte în partid. Este normal și pot să înțeleg că majoritatea partidelor au nevoie de discuții interne în forurile lor pentru a lua o decizie în acest sens. Acest lucru sper să se întâmple foarte repede.

Dar, până atunci, cred că putem să facem următorul pas. Următorul pas foarte concret este desemnarea din partea mea a unei persoane însărcinate cu formarea unui nou guvern.”

În democrații, de regulă, șeful statului, președinte sau monarh, este cel care desemnează „formatorul” – politicianul care inițiază procesul de formare a guvernului și este candidat pentru poziția de premier. Dintre statele europene, doar în Grecia și Bulgaria constituțiile precizează în mod explicit cum este nominalizat formatorul. Dar în ciuda absenței unor norme formale, în vasta majoritate a democrațiilor libertatea de acțiune a șefului statului este limitată de cutuma desemnării că prim formator a liderului celui mai numeros partid parlamentar[2].

Ambiguitatea articolului 103 din Constituția României pare să indice că nominalizarea formatorului este la discreția Președintelui în acele situații în care niciun partid nu deține majoritatea absolută a mandatelor parlamentare: 

„Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.”


Abonează-te acum la newsletter-ul lunar OpenPolitics.ro! Explicăm subiecte importante și de actualitate!


Dar chiar și o astfel de interpretare maximală a prerogativelor prezidențiale nu implică sabotarea voită a procesului de învestire a guvernului pentru a dizolva Parlamentul. Din contră, articolul 89 din Constituție prevede dizolvarea legislativului doar ca măsură de ultim resort pentru ieșirea dintr-un impas politic în care partidele parlamentare sunt incapabile să agreeze o coaliție de guvernare care să dețină majoritatea în Parlament. Chiar și atunci, dizolvarea nu este obligatorie, ci doar o opțiune: „Președintele poate să dizolve”. Iar textul are în vedere o abordare consensuală, nu una motivată de interese partizane, lucru evidențiat de mențiunea consultării cu grupurile parlamentare:

„După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.”

Precedentul care se crează în aceste zile este cu atât mai dăunător cu cât contribuie la o instabilitate guvernamentală care este oricum alarmantă: rata de supraviețuire a cabinetelor din România este una dintre cele mai scăzute din Europa. Chiar și în comparație cu alte state post-comuniste din Europa Centrală și de Est, viața guvernelor românești este extrem de scurtă. Astfel, durata medie a guvernelor din România între 1990 și 2014 este de doar 358 de zile. După cum se poate observa din graficul de mai jos, doar Letonia are o instabilitate guvernamentală mai pronunțată.

Durata medie a guvernelor din Europa Centrala și de Est (1990-2014)

durata medie guverne

Sursa: calculele autorului bazate pe Bergman et al (2019)[3].

 

De ce e importantă stabilitatea guvernamentală

Tendința din ultimii ani este una și mai îngrijorătoare. După cum se poate observa din graficul de mai jos, patru dintre cele cinci guverne pe care România le-a avut din 2015 au rezistat în funcție mai puțin de 400 de zile. Excepția, guvernul Dancilă, a fost în funcție timp de doar 20 luni. În plus, doar un guvern din cele 9 care s-au perindat la putere din 2010 până în prezent a rezistat doi ani sau mai mult: Guvernul Boc III. Atunci când cabinetele se schimbă atât de des calitatea guvernării este evident afectată: politicile publice și reformele economice sau instituționale necesită continuitate atât la nivel ministerial cât și în privința unei viziuni generale coerente. Mai mult, când guvernele se schimbă foarte des, devine neclar cui poate fi atribuită responsabilitatea pentru anumite situații și rezultate, ceea ce afectează capacitatea alegătorilor de a trage la răspundere partidele și liderii care au deținut puterea.

Durata guvernelor din Romania (1990-prezent)

durata guverne romania

Sursa: calculele autorului bazate pe Bergman et al (2019) si date proprii.

Motivațiile strategice ale încercării PNL de a declanșa alegeri anticipate corespund factorilor identificați adesea de literatura de specialitate[4]. Este aparentă, pe de o parte, intenția de a profita de popularitatea sugerată de scorul ridicat din sondaje al PNL și declinul în popularitate al principalului competitor (PSD). Aceasta se îmbină, totodată, cu dorința de a evita responsabilitatea unei crize economice care pare tot mai probabilă, date fiind deficitul ridicat și reducerea ratei de creștere economica. 

De regulă, alegerile anticipate favorizează partidul sau partidele aflate la guvernare, dar există și cazuri în care calculele inițiale se dovedesc greșite. O astfel de surpriză s-a produs în Regatul Unit în 2017, când premierul Theresa May a declanșat, cu acordul Parlamentului, alegeri anticipate, în speranța de a-și mări majoritatea și a avea un mandat mai clar pentru a-și implementa politicile dorite și abordarea față de Brexit. Ceea ce s-a întâmplat de fapt a fost că Partidul Conservator condus de May a pierdut mai multe locuri în Parlament, în loc să-și consolideze majoritatea. Conservatorii au trebuit apoi să formeze un guvern minoritar, cu sprijinul Partidului Democrat Unionist (DUP) din Irlanda de Nord.

Ceea ce este foarte diferit în cazul românesc actual este cadrul constituțional, care urmărește să facă foarte dificilă, aproape imposibilă declanșarea alegerilor anticipate. Dat fiind textul din Constituție, este probabil că intenția legiuitorului a fost de a acorda prioritate maximă stabilității guvernamentale. 

Semnele de întrebare asupra oportunității forțării limitelor Constitutiei într-un asemenea demers sunt multiple și nu atrag răspunsuri pozitive. Decizia de a urma aceasta strategie se înscrie într-un lung șir de acțiuni politice motivate de câștiguri electorale imediate dar care contribuie la slăbirea instituțiilor și a consensului oricum șubred asupra regulilor jocului democratic. 

 

Ca să afli mai multe despre ușurința cu care partidele iau în considerare decizii care au efecte extrem de importante, vezi de exemplu ce am scris în 2015 despre apetența pentru reforme electorale pripite și efectele ei sau despre falsele soluții simple, precum diminuarea numărului de parlamentari.

 


[1] Anghel, V. 2018. Why can’t we be friends?‘ The Coalition Potential of Presidents in Semi-presidential Republics. Insights from Romania. East European Politics and Societies, 32(1):101-118. Chiva, C. 2015.  “Strong Investiture Rules and Minority Governments in Romania,” in Rasch, B.E., Martin, S. and Cheibub, J. A. ed., Parliaments and Government Formation. Unpacking Investiture Rules, Oxford: Oxford University Press 197–217.

[2] Clark, W.R., Golder, M. and Golder, S.N., 2017.Principles of comparative politics. CQ Press.

[3] Bergman, T., Ilonszki, G. and Mueller, W.C. eds. 2019. Coalition Governance in Central Eastern Europe. Oxford: Oxford University Press.

[4] Kayser, M.A., 2005. Who surfs, who manipulates? Thedeterminants of opportunistic election timing andelectorally motivated economic intervention. American Political Science Review, 99(1), pp.17-27. Smith, A., 2003. Election Timing in MajoritarianParliamentary Systems. British Journal of Political Science, 33(3), pp. 397-418.