• Raluca Toma

Imunitatea a stârnit multe dezbateri și controverse în ultima perioadă. Începând din campania pentru alegerile prezidențiale – când europarlamentarul Monica Macovei propunea un referendum pentru restrângerea imunității doar la declarații, iar actualul președinte Klaus Iohannis declara că susține imunitatea doar pentru voturi și declarații – și continuând cu cazurile criticate în ultimele luni, politicieni, procurori, jurnaliști, membri ai societății civile sau reprezentanți ai altor state s-au pronunțat asupra subiectului.

Între 6 și 9 iulie 2015, am lansat întrebarea dacă imunitatea parlamentară ar trebui să fie restrânsă, astfel încât să se aplice doar la declarații, pe platforma de discuții.  Am trecut în revistă reglementările privind imunitatea în România și felul cum au evoluat, analizând totodată și frecvența, rezultatul voturilor din Parlament, dar și durata de la solicitare la luarea unei decizii. În plus, am pus în context discuția din România arătând ce fel de imunitate parlamentară există în alte țări din lume, mai ales în Uniunea Europeană, creând în acest scop un index ce permite compararea gradului de imunitate de care se bucură parlamentarii din aceste state.

La dezbatere au contribuit Codru Vrabie (Funky Citizens) și Ovidiu Gherasim-Proca (Universitatea din Iași), cu texte susținând restrângerea imunității, respectiv menținerea acesteia.

Codru Vrabie a argumentat că deși imunitatea parlamentară a fost utilă în trecut, nu mai este necesară în România de astăzi. Legat de protecția declarațiilor și a voturilor, el a amintit că există deja prevederi care garantează libertatea de exprimare pentru orice cetățean, iar articolul 69 din Constituție, referitor la activitatea parlamentară, prevede că „orice mandat imperativ este nul”. În același timp, Codru a afirmat că abuzul actului de justiție de către puterea executivă, majoritatea parlamentară ori alți politicieni și folosirea sa împotriva unui parlamentar nu mai sunt un pericol atât de mare ca altădată, inclusiv datorită atenției publice la care sunt supuse autoritățile și datorită faptului că procurorii nu sunt subordonați ai executivului, ci magistrați.

Ovidiu Gherasim-Proca a afirmat că, din contră, imunitatea parlamentară este nu doar parte din tradiția democratică liberală, ci și necesară în România. Ovidiu a argumentat că imunitatea pentru voturi este necesară pentru a proteja parlamentarii de cei care ar putea fi nemulțumiți de legile adoptate. Diferențierea după situație sau subiect nu contravine egalității în fața legii și este firesc ca unele categorii, care includ și președintele ori membrii Curții Constituționale, să se bucure de o anumită imunitate, în virtutea misiunii acestora.  Parchetele sunt sub autoritatea ministrului justiției, iar ministerul și președintele au un cuvânt de spus asupra conducerii acestora. Democrația din România nu este încă total consolidată și protejată de potențialele tendințe de monopolizare a puterii, ceea ce odată în plus face necesară imunitatea parlamentară.

Puteți citi aici textele integrale și vedea mai multe argumente pro și contra aici (pdf). În cadrul dezbaterii de pe OpenPolitics rezultatul a fost unul strâns: 41% s-au pronunțat în favoarea restrângerii imunității și 59% pentru menținerea în forma actuală. Însă un sondaj pe un eșantion reprezentativ național realizat în decembrie 2014 indica faptul că 3 români din 4 ar fi pentru eliminarea imunității parlamentare. Majoritatea comentariilor suscitate de dezbaterea OpenPolitics pe rețelele sociale și pe site au fost pentru restrângere, deși s-a întrevăzut și posibilitatea îmbunătățirii prevederilor fără a se renunța complet la imunitate.

 

Soluții pentru îmbunătățirea sistemului actual

Așa cum am arătat în analizele noastre, prevederile constituționale din România nu sunt extreme sau deosebit de „prietenoase” cu parlamentarii dacă le comparăm cu cele din multe alte țări. Mai mult, există o lungă tradiție a imunității parlamentare în Europa. Cu toate acestea, simpla existență de multă  vreme a unui concept sau simpla sa popularitate nu îi justifică neapărat utilitatea. Dezbaterea noastră a ilustrat că există argumente raționale și pro și contra propunerii de a limita imunitatea la declarații. Avem, însă, la dispoziție și o cale de mijloc, insuficient explorată în discursul public de până acum: detalierea și ameliorarea procedurilor și criteriilor, păstrând totuși prevederile constituționale actuale. Această opțiune ne-ar putea permite să menținem funcția esențială a imunității, răspunzând totodată la problemele de natură etică semnalate în România și la nivel internațional [1] .

 

Câteva recomandări:

  • Întregul set de reguli care guvernează imunitatea și tratarea cererilor de ridicare a acesteia ar trebui să fie supus unei analize transparente și revizuit, cu consultarea cetățenilor, pentru a se stabili în primul rând dacă prevederile răspund nevoilor actuale, dacă sunt suficient de detaliate, clare și corecte și cum pot fi îmbunătățite [2] . Experții GRECO (Group of States against Corruption) [3] au analizat procedurile și criteriile privind ridicarea imunității în 49 de țări  și au concluzionat că în circa jumătate dintre ele, aceste prevederi sunt fie inexistente fie insuficient de clare și detaliate. Un posibil model pentru statele europene este regulamentul foarte detaliat al Parlamentului European, care a creat inclusiv un manual  de procedură pentru membrii PE [4] .
  • Așa cum o recomandă și Comisia de la Veneția, se poate stipula explicit în regulamentele privind aplicarea imunității că o solicitare de ridicare a acesteia va fi acceptată în general și respinsă doar dacă există „fumus persecutionis” – indicii clare privind intenția de a se folosi sistemul de justiție în scopuri de intimidare, hărțuire, pentru a pune presiuni asupra parlamentarilor [5] .
  • Pentru a preveni întârzierea deciziilor privind ridicarea sau menținerea imunității, se poate introduce în regulamentele Senatului și Camerei Deputaților o prevedere conform căreia dacă nu se votează asupra solicitării după un anumit termen, aceasta se consideră acceptată automat [6] . Reguli asemănătoare există deja în unele țări: în Austria o cerere se consideră aprobată automat după 8 săptămâni, în Grecia după 3 luni [7] . La ora actuală, regulamentul Camerei Deputaților stipulează că aceasta trebuie să se pronunțe „în cel mult 20 de zile de la sesizare”. Regulamentul Senatului spune că în 15 zile de la depunerea raportului Comisiei juridice, acesta trebuie supus dezbaterii și votului în plen. Regulamentele nu precizează care sunt consecințele depășirii termenelor.
  • Decizia privind menținerea ori ridicarea imunității ar trebui să fie prezentată și motivată într-un document disponibil publicului [8] .
  • Membrilor parlamentului trebuie să li se acorde posibilitatea de a renunța la imunitate fără să fie nevoie de un vot în plen și fără a renunța la postul de deputat / senator [9] .

Citește despre imunitatea parlamentară în 162 de țări sau despre imunitatea parlamentară în Uniunea Europeană.

[1] Asta sugerează și Parlamentul European, și Consiliul Europei, ca reprezentând o soluție care menține imunitatea din rațiuni de principiu, de tradiție și de necesitate, în multe cazuri – neignorând totuși faptul că se poate abuza de imunitate și că publicul devine din ce în ce mai preocupat de corupție și etica parlamentară și critic la adresa politicienilor. Vezi Parlamentul European – Oficiul pentru Promovarea Democrației Parlamentare al Parlamentului European(OPDD), „Non-liable? Inviolable? Untouchable? The Challenge of Parliamentary Immunities. An Overview”, octombrie 2012, 15 și Consiliul Europei – Comisia de la Veneția, „Report on the Scope and Lifting of Parliamentary Immunities”, CDL-AD(2014)011, martie 2014, 24, 27-28, 30-31.

[2] Comisia de la Veneția, 25.

[3] GRECO include momentan toți membrii CoE, plus Statele Unite ale Americii și Belarus.

[4] Comisia de la Veneția, 24.

[5] Comisia de la Veneția, 23, 26.

[6] Consiliul Europei amintește (p 22, p 28) că în unele țări dacă parlamentul sau camera competentă nu răspunde solicitării într-un anumit interval, aceasta se consideră respinsă, dar tot CoE recomandă în repetate rânduri ca solicitările să fie admise în cele mai multe cazuri și să fie respinse doar dacă există suspiciuni foarte întemeiate că ar fi o acțiune politică sau de intimidare. În consecință, nouă ni se pare că e mai logic ca cererea să fie adoptată automat după o anumită perioadă de „tăcere”, decât să fie respinsă automat. Vezi și OPPD, 13.

[7] Sursa: constituteproject.org.

[8] Comisia de la Veneția, 28.

[9] Ibid., 27.