Ar trebui să continuăm să investim fonduri publice în reabilitarea termică a blocurilor de locuințe în România?

România nu poate opri investițiile în reabilitarea termică a blocurilor de locuințe și ar trebui să acorde mai multă atenție distribuției spațiale inegale și cadrului instituțional pentru reabilitare termică. La momentul de faţă, autoritățile publice locale mai „bogate” care de cele mai multe ori dețin un stoc de blocuri de locuințe mai mic și mai putin degradat, beneficiază cel mai mult de finanțarea publică pentru reabilitarea termică, în detrimentul autorităţilor publice mai „sărace” şi cu un stoc mai mare. În plus, România pune prea mult accent pe „centralitatea” autorităţilor publice locale în derularea Programului Naţional pentru Reabilitarea Termică a Blocurilor de Locuinţe, în loc să se concentreze pe parteneriate şi colaborări cu alte tipuri de instituţii şi actori urbani. Numărul de apartamente aflate în blocuri de locuinţe în România este estimat la 3.2 milioane şi reprezintă 35% din stocul total de locuințe al României (BPIE, 2011). Cea mai mare parte a acestora se află în zone urbane şi în proprietate privată încă de la începutul anilor 1990, când toate blocurile de locuinţe au fost privatizate în masă. Privatizarea blocurilor de locuinţe a rezultat într-un număr foarte mare de proprietari în posesia unor apartamente şi clădiri care necesitau actualizare şi îmbunătăţire urgentă. Încă din 2001, într-un raport UNECE se estima că până în 2020 numai 17% din stocul total de locuințe al României va oferi condiții de locuire adecvata, cu blocurile de locuințe reprezentând o majoră sursă de îngrijorare (UNECE, 2001). Pe lângă problemele structurale, blocurile de locuinţe au ferestre și uși neetanșe, o reţea de alimentare cu energie termică problematică și subsoluri, acoperişuri-terasă şi acoperișuri neizolate termic (Buzar, 2007). Investițiile în reabilitarea termică trebuie să continue România trebuie să continue să investească bani publici în reabilitare termică a blocurilor de locuinţe din cel puțin trei motive. În primul rând, România are de îndeplinit obligațiile sale față de Uniunea Europeană. Două dintre aceste obligaţii sunt reprezentate de Directiva pentru Eficiență Energetică (EED 2012 / 27/UE) și Directiva privind Performanța Energetică a Clădirilor (EPBD 2010/31/UE). De exemplu, EED include o obligaţie către toate statele membre de a dezvolta strategii naţionale pe termen lung pentru „renovarea” stocului de clădiri și Planuri de Acțiune pentru Eficiența Energetică. Pentru a se conforma acestor obligaţii, majoritatea țărilor europene au deja în derulare, de un număr de ani, programe şi inițiative naționale, precum „PANEL” și „Green Saving” în Republica Cehă, „Programul Naţional pentru Renovarea Apartamentelor” în Estonia, programe subvenționate de stat pentru renovarea clădirilor de locuinţe din panouri pre-fabricate în Ungaria și „Programul de Modernizare Termică și Renovare a Blocurilor de Locuinţe” în Polonia. În al doilea rând, Uniunea Europeană pune la dispoziția statelor membre fonduri pentru reabilitarea termică a clădirilor. Fondurile structurale europene sunt, probabil, una dintre cele mai cunoscute şi utilizate surse de finanțare a eficienței energetice în clădiri. Cel mai bun exemplu este Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) care a fost şi este cel mai utilizat fond european pentru proiectele de eficiență energetică în clădiri. În conformitate cu reglementările europene, statele membre sunt autorizate sa aloce aproximativ 4% din fondurile FEDR pentru programe de eficiență energetică și energia regenerabilă în sectorul rezidențial (BPIE, 2012). Este adevărat, însă, că programele finanțate prin FEDR necesită co-finanțare, ceea ce înseamnă că bugetele naționale trebuie să completeze finanțarea FEDR cu un anumit procent, fie din fonduri publice ale statului membru, fie din alte surse. În al treilea rând, reabilitarea termică a blocurilor de locuinţe este o alegere justificată din punct de vedere economic și social. Beneficiile economice ale reabilitării termice a clădirilor, în general, şi a blocurilor de locuinţe, în particular, includ: reducerea subvenţiilor/facturilor de energie atât pentru stat cât și pentru asociaţiile de proprietari; o creștere economică a anumitor sectoare economice (construcţii, servicii etc), PIB şi finanțelor publice; și o creştere în valoarea proprietăţii/clădirii. Calcule la nivel european au estimat că renovarea stocului european de clădiri ar putea economisi circa 1300 milioane de euro până în 2050 (BPIE, 2011). Aceasta ar necesita o investiție de 940 miliarde care ar contribui, pe lângă reabilitarea termică, la dezvoltarea sectorului de construcții și ar genera un număr de 1,1 milioane de locuri de muncă la nivel european (BPIE 2011). Beneficiile sociale includ: reducerea sărăciei față de combustibil și o sănătate mai bună a proprietarilor de locuinţe. Reabilitarea termică contribuie la reducerea facturilor de energie şi, implicit, acestea devin mai accesibile pentru cei care au dificultăți financiare la plata facturilor. Numărul celor afectați de sărăcia față de combustibil în Europa este estimat la 50-125 milioane de persoane, ceea ce reprezintă aproximativ 25% din populația totală a Uniunii Europene (Comisia Europeană, 2009). În același timp, apartamente si blocuri mai bine izolate înseamnă apartamente și blocuri mai călduroase și cu o calitate a aerului îmbunătățită. Atenție la inegalitatea spațială și cadrul instituțional pentru reabilitare termică Municipiul București are aproximativ 8.000 de blocuri de locuinţe care au nevoie de reabilitare termică, și care reprezintă aproximativ 10% din întregul stoc de acest tip pe întreaga țară. Cercetarea mea din ultimii doi ani estimează că aproximativ un sfert (25%) dintre acestea au fost deja reabilitate pe teritoriul municipiului Bucureşti până în prezent, în comparaţie cu 5% la nivel național (Vrabie, 2014). Cele mai multe blocuri reabilitate se găsesc în sectoarele cu cel mai mic număr de astfel de clădiri; în alte cuvinte, numărul de blocuri deja reabilitate într-un sector nu se corelează în mod pozitiv cu numărul de astfel de blocuri în acel sector. Potrivit surselor oficiale, sectorul 1 şi sectorul 2 care au cel mai mic număr de blocuri necesitând reabilitare termică (fiecare cu aproximativ 1.100 imobile) au reabilitat deja 50% din ele, în timp ce celelalte patru sectoare se află mult mai în urmă: sector 3 (cu 1.425 imobile) a reabilitat 21%; sector 4 (cu 1.600 imobile) 4%; sector 5 (cu 1.500 imobile) 14%; şi sectorul 6 (cu 2.114 imobile) 11% până în 2014. Această constatare atrage atenţia asupra unei distribuţii spaţiale inegale a reabiltării termice printre cele şase sectoare ale Bucureştiului. În plus, între anii 2009 și 2010, Municipiul București a atras, pentru cota sa de 10% de blocuri de locuinţe pe ţară, aproape jumătate din fondurile publice disponibile la nivel național, adica 51.1 milioane de euro din cele 115 milioane de euro cheltuite de România. Cu alte cuvinte, se poate spune ca Municipiul Bucureşti a absorbit cea mai mare parte a fondurilor publice pentru reabilitare termică, ceea ce nu este justificat de mărimea stocului său şi este „campionul reabilitarii termice” în România în detrimentul celorlalte zone ale țării – să nu uităm că 90% din acest stoc se află în afara Bucureștiului, în zone uneori sever defavorizate şi cu foarte puţine resurse financiare. O altă constatare importantă descoperită în București este complexitatea instituțională a procesului de renovare a blocurilor de locuințe și accentul pe care cadrul legislativ curent o pune pe autoritățile publice locale. Puține parteneriate şi cooperare există printre diversele tipuri de instituţii implicate în derularea programului, iar agenţiile internaţionale şi reţelele transnaţionale, care ar putea juca un rol important în promovarea reabilitării termice în România, sunt prea puţin implicate. Am constatat, de asemenea, tensiuni între rolul supra-formalizat al municipalităților și cel al altor instituții implicate în reabilitarea termică a blocurilor de locuinţe în București, incluzând asociaţiile de locatari, firmele de construcţii, audit şi proiectare, ONG-uri, ministere, bănci, institute de cercetare, organizaţii profesionale etc. Rolul central pe care municipalităţile îl joacă poate fi văzut ca problematic şi poate conduce la derularea inadecvată a programului de reabilitare termică. Mai multă interacțiune şi parteneriate printre instituţiile de reabilitare termică pot fi benefice şi pot media „conflictele” dintre politici urbane specifice la nivel local, ca de exemplu reabilitarea termică a blocurilor de locuinţe, și alte politici sociale, economice și de mediu la nivelul oraşului şi ţării.

Conform Directivelor UE și angajamentelor asumate de România prin Planul Național de Acțiune în Domeniul Eficienței Energetice (PNAEE), România trebuie să își reducă consumul de energie primară cu 10 milioane de TEP (tone echivalent petrol) la nivelul anului 2020 (o reducere de 19%, conform scenariului realist). Aproximativ 25% din această reducere, conform țintelor PNAEE, provine din reducerea consumului de energie în sectorul rezidențial. Dar cum se poate atinge această ţintă într-o Românie în care peste 95% din locuitori locuiesc într-o locuinţă proprietate personală, faţă de o medie europeană de 50%, într-o Românie în care din aceştia, mai bine de 40%, locuiesc în locuinţe colective – blocuri şi în care, dat fiind ritmul extrem de scăzut al creşterii parcului imobiliar, fondul locativ este alcătuit în principal din locuinţe vechi, uzate moral ce au nevoie de renovare şi reabilitare şi de multe ori consolidare. Se pune problema cum finanţăm aceste renovări. România posedă un parc imens de locuinţe colective construite între 1950-1989 când ritmul mediu era de 74 apartamente/ zi, acum el nesituându-se nici măcar la 10% din acesta. Termenele exterm de strânse fixate pentru România pentru a-şi atinge ţinta de reducere a consumului de energie primară precum şi procentul mare al populaţiei aflate sub pragul de sărăcie (40%) a condus la luarea de măsuri urgente de eficientizare energetică a locuinţelor colective, în condiţiile în care studiile avansează un procent de 80-85% din energia consumată de clădiri ca fiind folosită în încălzirea sau răcirea/ ventilarea acestora, în producerea/utilizarea apei calde menajere, în iluminat. Autorităţile publice locale au demarat astfel o acţiune de amploare de termoizolare a blocurilor de locuinţe din fonduri publice. Rezultatul: artere, cartiere întregi de blocuri de locuinţe pe care s-a aplicat celebrul termosistem – polistiren de 10 cm cu tencuială/vopsitorie decorativă în cele mai năstruşnice combinaţii de culori. Nu pot fi împotriva eficientizării energetice a clădirilor şi nici împotriva folosirii fondurilor publice pentru realizarea acestei acţiuni, pot însă să pun în discuţie felul în care s-a realizat şi rezultatele obţinute, în final îndoindu-mă că aceasta este cea mai buna soluţie ce putea fi adoptată în România. Argumente Renovarea, reabilitarea clădirilor (retrofitting) presupune o serie de măsuri eficiente dpdv costuri, implementate pentru a îmbunătăţi performanţele de mediu ale clădirilor, creşterea economiei de energie, reducerea poluării. Aceste măsuri presupun: îmbunătăţirea izolaţiei/ termoizolaţiei prin anvelopare; folosirea unei tamplării de înaltă performanţă cuplată cu aplicarea de sisteme de ventilaţie continuă şi umbrire de tip brise soleil; îmbunătăţirea sistemului de iluminat pe de o parte prin îmbunătăţirea iluminării naturale, pe de alta prin limitarea/ eliminarea iluminării cu becuri incandescente şi trecerea către sisteme moderne cu consum redus de energie; implementarea sistemelor de recirculare a apei calde şi izolarea conductelor; trecerea către un sistem de achiziţie de servicii şi lucrări care să fie centrată pe standarde de eficienţă şi nu numai pe standarde de cost şi calitate; apelul la sisteme de colectare şi folosire a apei de ploaie, sisteme de generare a apei calde menajere prin instalarea de panouri solare, reciclarea apei menajere. Din păcate, autorităţile publice locale au ales cea mai simplă metodă din cele enumerate şi anume anveloparea, refuzând să rezolve problema eficientizării clădirilor într-un mod global, care să integreze toate aceste măsuri. Reabilitarea energetică s-a făcut prin folosirea celei mai ieftine soluţii – aplicarea termosistemului de 10 cm fără a se lua în calcul efectele pe termen lung a acestei metode asupra clădirilor şi asupra sănătăţii locuitorilor. Astfel, este deja bine cunoscut şi vizibil efectul în timp al acestei metode pe care deja ţările occidentale nu o mai folosesc de mult, acestea apelând la sistemul de termoizolare de tip faţade ventilate. Nu s-a luat în calcul măcinarea în timp a materialului termoizolant supus unor condiţii termice extreme la faţadele expuse (de la -200 la +500), şi nu a fost luată în considerare alterarea condiţiilor sanitare ale locuirii generată de izolarea excesivă a pereţilor şi a tâmplăriei, ce blochează aportul de aer proaspăt, cu implicaţii majore în sănătatea utilizatorilor. La aceste efecte se adaugă şi cele rezultate din aplicarea neconformă a sistemului de către executant. Anveloparea s–a realizat fără a se iniţia studii de faţadă care să ducă la schimbarea imaginii oraşului. Culorile au fost alese aleatoriu, după culoarea politică a primarului (de exemplu roşu sau portocaliu) sau după bunul său plac ratându-se astfel şansa de a schimba faţa oraşului. Era necesară organizarea de concursuri de soluţii pentru reabilitarea faţadelor de pe marile bulevarde. Un exemplu foarte elocvent sunt blocurile de pe strada Ion Câmpineanu, în zona Sălii Palatului unde ar fi fost necesar organizarea unui concurs de faţade care să adauge valoare acestei zone importante din oraş şi nu să o trateze ca pe o anvelopă oarecare din oricare alt cartier al Bucureştiului. Acţiunea de reabilitare a fost folosită de către primari ca pe un instrument de promovare politică. Singurul scop a fost raportarea a cât mai multe locuinţe reabilitate în timpul mandatului, cu scopul evident de a fi reales pentru un nou mandat. Pentru a nu ştiu câta oară autorităţile publice arată că nu au gândire pe termen lung, lipsa de viziune – după noi potopul! Nu contează cât de bine am făcut, nu contează efectele în timp care pot fi dezastruase, contează numai cât de mult am făcut – preponderenţa numărului, lipsa de interes asupra calităţii. Nu contează ce va fi peste zece ani, conteză ce pot raporta acum, ca să mă realeg!! Aplicarea greşită a legislaţiei de achiziţie publică prin alegerea criteriului de selecţie “preţul cel mai mic” fără nici o preocupare pentru calitate, pentru efectele în timp, pentru costurile de mentenanţă. Aceasta a dus la adjudecarea lucrărilor la preţuri ridicol de mici (50-25% din preţul de cost evaluat de proiectant) cu efecte directe asupra calităţii lucrărilor – lucrări de foarte proastă calitate executate cu muncitori necalificaţi, materiale de calitate scăzută folosite, fără rezistenţă în timp. Efectele asupra economiei, ale acestei politici de achiziţie, sunt dezastruoase ramura economică a construcţiilor – recunoscut motor al economiei – fiind în prag de colaps. Impactul social al măsurii este dezastruos. Românul este convins că i se cuvine, că altcineva trebuie să se preocupe de proprietatea lui, responsabilizarea sa socială şi maturizarea sa socială fiind întârziate/ viciate. Impactul fizic al măsurii este de asemenea dezastruos, atât asupra construcţiilor cât şi asupra sănătăţii utilizatorilor. Starea fizică a construcţiilor va continua să se degradeze sub impactul umidităţii reziduale din spaţile de locuit, iar utilizatorii vor contracta boli respiratorii generate de lipsa aportului de aer proaspăt din locuinţă, făcând inconfortabilă locuirea în aceste spaţii. În concluzie, DA pentru reabilitare, NU pentru soluţiile tehnice adoptate şi puse în practică. NU o astfel de aplicare a finanţării publice. DA pentru instrumente de finanţare alternative care să implice şi să responsabilizeze beneficiarii lucrărilor. DA pentru o abordare pe termen lung, integratoare, orientată către calitate, care să creeze premisele construirii unei societăţi orientate către prezervarea mediului, a sănătăţii şi confortului utilizatorilor.