A procedat România corect votând împotriva cotelor obligatorii de refugiați?

OpenPolitics mi-a cerut să prezint câteva argumente în sprijinul votului României împotriva cotelor obligatorii de refugiaţi exprimat la şedinţa Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene, Consiliul pe Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) din data de 22 Septembrie 2015. Având în vedere formatul acestei dezbateri, materialul de mai jos prezintă în mod voit doar argumentele pro vot.

Să pornim de la problema de fond. De ce primim refugiaţi? Din omenie şi din empatie cu cei expuşi riscurilor în ţările de origine. Țările Uniunii Europene, inclusiv România, sunt semnatare ale mai multor convenţii internaţionale care prevăd o obligație legală în a participa la protejarea globală a drepturilor omului, în a oferi ajutor refugiaţilor şi în a preveni genocidul. Cotele obligatorii nu rezolvă însă criza umanitară de fond din Siria şi a distras atenţia Europei de la problema reală: refugiaţii au plecat din Siria şi din alte zone din cauza conflictelor de acolo şi mulţi ar prefera să se întoarcă acasă cât mai curând. Din păcate, Europa s-a concentrat prea mult în ultimele luni pe discuţia referitoare la cote obligatorii în detrimentul rezolvării situaţiei din Siria: prin trimiterea de ajutor umanitar amplu, participarea la rezolvarea conflictului, etc. Refugiaţii care ajung în Europa sunt cei care au mijloace financiare să plătească drumul până aici (conform unor surse, aproximativ 2000 Euro) si forţa fizică de a călători. Ce facem pentru cei mai vulnerabili cetaţeni ai Siriei (bătrâni, copii) care nu reuşesc să părăsească ţara? Menţionez asta pentru a răspunde articolelor din presa internaţională care acuză ţările din Europa Centrală şi de Est de intoleranţă şi de lipsă de interes faţă de suferinţa refugiaţilor. De fapt, întreaga Europă trebuie sa facă mai mult pentru a rezolva problema de fond.

Obligaţiile unei țări cu privire la refugiaţi apar mai ales în momentul în care refugiaţii intră pe teritoriul unei ţări şi cer azil. Spre exemplu, Convenția ONU privind statutul refugiaţilor vorbeşte despre obligaţiile unui stat cu privire la refugiaţii care se află deja pe teritoriul său. Refugiaţii mutaţi prin cote obligatorii nu au fost interesaţi de România ca ţară de refugiu. Ei sunt aduşi din alte ţări în mod mai mult sau mai puţin forţat. Refugiaţii nu ajung în România ca urmare a unui act de voinţă proprie şi e discutabil ce putere legală mai au convenţiile internaţionale în acest caz în a stipula obligaţii pentru România şi refugiaţi. Convenţia ONU citată mai sus prevede dreptul refugiaţilor de a alege şi schimba ţara de rezidenţă. Prin sistemul de cote obligatorii, refugiaţii nu mai au această libertate, au fost reificati, devenind cote mutabile dintr-o ţară în alta. Vă las pe dumneavoastră să judecaţi dacă o astfel de abordare e umanitară şi dacă îi umileşte sau nu pe refugiaţi.

României şi altor ţări din Europa Centrală şi de Est li s-a cerut să onoreze un angajament care nu le revine. Mulţi refugiaţi au pornit la drum şi şi-au asumat riscuri pentru a ajunge în Germania şi a reîncepe o viaţă aici (stau mărturie marea majoritate a interviurilor cu refugiaţi). Germania a promis că va primi refugiaţi sugerând că îi poate integra în economia naţională, dar s-a răzgândit când valul de refugiaţi s-a îngroşat. Refugiaţii şi-au continuat însă călătoria spre Europa. Statelor din Europa Centrală şi de Est li s-a cerut să participe solidar în a răspunde efectelor unei migrații determinate în mare parte de o promisiune din partea Germaniei şi a primi refugiaţi care nu sunt foarte interesaţi de a se stabili altundeva. A contat mai puţin dacă aceste state au resurse pentru a primi refugiaţi, deşi convenţiile internaţionale nu pretind ca un stat să îşi pună în pericol securitatea naţională sau economia pentru a primi refugiaţi.

România a decis din solidaritate (cu alte state UE, cu refugiaţii aflaţi în suferinţă) să primească 1.785 de refugiaţi sub forma unei cote voluntare. Dacă România nu poate logistic şi financiar absorbi mai mult de 1.785 de refugiaţi (număr care a fost calificat de Preşedintele Klaus Iohannis ca fiind ‘un număr mare pentru noi de refugiaţi’), era responsabil să mergem la Consiliu şi să pretindem că putem face faţă la mai mulţi? Vă reamintesc faptul că un segment important al populaţiei României trăieşte în sărăcie (în conformitate cu Eurostat 30% din populaţia României este sever lipsită de mijloace materiale). Câteva milioane de români sunt plecaţi în afara ţării în căutarea de locuri de muncă la care speră şi refugiaţii. Responsabilitatea guvernului României este de a se preocupa în primul rând de cetăţenii săi. Din păcate, va mai dura până când România va putea oferi românilor şi refugiaţilor condiţii de viaţă similare cu cele din Germania.

România a acţionat în limitele normelor şi practicilor de funcţionare ale Consiliului de Miniştri. Rolul Consiliului este de a oferi Statelor Membre cadrul în care să îşi exprime punctul de vedere. Deciziile la nivel EU în domeniul justiţiei şi afacerilor interne se iau cu majoritate calificată atunci când unanimitatea nu este posibilă. România a respins cotele obligatorii de refugiaţi la întalnirea Consiliului de pe 22 Septembrie. România, alături de Cehia, Slovacia şi Ungaria, s-a aflat în minoritate. Deşi rezultatul votului nu i-a fost favorabil (şi României i s-a repartizat o cotă obligatorie de 2.475 de refugiaţi împotriva voinţei sale), Romania l-a acceptat în mod diplomatic. Premierul Slovac a calificat rezultatul ca fiind un ‘diktat’, iar Cehia a amenințat cu un proces la Curtea Europeană de Justiţie. Poate că nu ne place să fim în altă tabără decât cea a marilor state din Europa de Vest, dar în anumite situaţii interesele noastre sunt diferite şi este perfect acceptabil să ne exprimăm şi să ne apărăm punctul de vedere în cadrul Consiliului.

Cu precizarea că argumentele pe care le voi aduce vizează strict votul României în cadrul consiliului de justiţie şi afaceri interne (JAI) din 22 Septembrie împotriva aşa numitelor cote de refugiaţi – şi nu atitudinea adoptată de liderii români în contextul mult mai larg şi complex al crizei refugiaţilor – voi aborda această chestiune din punct de vedere tehnic, procedural şi politic. De aceea, nu mă voi opri asupra argumentelor morale îndelung dezbătute în ultimele luni şi care nu au ca efect decât antrenarea opiniei publice într-o nesfârşită şi inutilă învârteală în jurul cozii. A procedat România corect votând împotriva cotei obligatorii de refugiați? Răspunsul meu este „nu”, iar explicaţiile sunt următoarele.

Rezultatul votului era uşor de anticipat, iar poziţia României nu ar fi putut schimba deznodământul acestuia. Într-adevăr, cu câteva zile înainte de consiliul JAI, lipsa de coeziune în rândul statelor împotrivite adoptării acestor cote, mai precis ţările de la Vişegrad (Ungaria, Republica Cehă, Slovacia şi Polonia) era cunoscută. Odată cu schimbarea de atitudine a Poloniei (care a votat în favoarea mecanismul de relocare) era evident că, în eventualitatea unui vot, ţările opuse deciziei consiliului nu vor putea consitui o minoritate de blocaj. Astfel, prin votul său negativ, România s-a alăturat unui grup minoritar de state plecate înfrânte la „război”. Prin urmare, din punct de vedere pur procedural, vocea României nu a fost auzită, deci nu a contat. Din punct de vedere politic însă, greutatea şi însemnătatea votului românesc nu trebuie neglijate. Un efect de bumerang este posibil, iar în ceea ce priveşte preţul care urmează să fie plătit, sunt şanse mari ca acesta să nu fie nici infim, nici derizoriu. Aşadar, votând împotriva unui dispozitiv pe care va fi oricum obligată să îl implementeze, România a iesit şifonată din sala de vot şi cu un capital politic redus.

Poziţionându-se drept „ţara care l-a luat pe NU în braţe”, România nu a putut negocia condiţiile mecanismului de relocare. Preocupările pe care autorităţile române le au în materie de acomodare/integrare a refugiaţilor sunt perfect legitime. Acestea ar fi putut fi prezentate în cadrul consiliului JAI în vederea obţinerii unui sprijin (financiar, logistic, material, etc.) mai generos din partea partenerilor europeni. Asta cu o singură condiţie: deschiderea spre dialog. Într-o Uniune Europeană construită de-a lungul timpului prin multiple negocieri şi compromisuri, rigiditatea nu poate decât să dea greş. Varşovia a înţeles acest lucru şi, dând dovadă de mult pragmatism, a negociat o ecuaţie care să îi fie cât mai favorabilă. Bucureştiul a repetat cu încăpăţânare că este capabil să găzduiască „1.700 şi ceva de refugiaţi” fără niciun semn de flexibilitate.

Asta până când rezultatul votului a fost făcut public. Atunci, Preşedintele Klaus Iohannis a declarat ^[1] – cu privire la cei 2.475 refugiaţi pe care România trebuie să îi accepte confrom deciziei din 22 Septembrie (aducând numărul total al acestora la 6.937) – că „problema poate fi gestionată uşor în România şi […] este bine să ne arătăm solidaritatea cu celelalte state membre”. Greu de înţeles şi tot la fel de greu de explicat, atât în faţa partenerilor europeni cât şi în faţa opiniei publice, această dovadă de incoerenţă politică. Prin urmare, votul negativ al României devine şi mai greu de justificat în contextul unei atitudini post-consiliu aparent relaxate.

Însă analiza acestui vot ar fi incompletă dacă nu am lua în considerare consecinţele pe care acesta le poate avea în viitor. Pe de o parte trebuie subliniată, pe lângă dimensiunea politică, dimensiunea simbolică a consiliului JAI din 22 Septembrie. Aşadar, votând împotriva decizei consiliului, România a ratat şansa de a-şi arăta angajamentul la nivel european şi de a contribui la adoptarea unei soluţii – imperfecte cert, dar extrem de necesare – la cea mai periculoasă criză a proiectului european de la începuturile sale. Pe de altă parte, prin acest vot, România s-a autoizolat îndepărtându-se de motorul integrării europene: Franţa-Germania. Astfel, puterea României de negociere în dosarele cu importanţă strategică pentru ţara noastră din viitorul mai mult sau mai puţin apropiat va fi afectată: aderarea la spaţiul Schengen, obţinerea de fonduri structurale, ridicarea mecanismului de cooperare şi verificare, etc. În concluzie, România a jucat, fără câştig de cauză (chiar dacă asta era previzibil), cartea inexplicabilă a rezistenţei politice deteriorându-şi relaţiile cu partenerii europeni prin incoerenţă şi rigiditate.

[1] http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Extern/EXODUL/Klaus+Iohannis+ de+la+1+700+si+ceva+de+refugiati+niciunul+in+plus