Migraţie până la capătul golirii de sens a partidelor politice

Dacă doar conflictele personale şi corupţia definesc competiţia politică, dacă orice schimbare de opinie şi alianţă e acceptabilă şi orice tactică pentru a obţine voturi este legitimă cît nu e (dovedită) ilegală, atunci calitatea democraţiei reprezentative suferă. Mai mult, se pierde însuşi sensul ei fundamental. Adică, dispare posibilitatea de delegare şi reflectare a preferinţelor cetăţenilor prin intermediul unor partide politice care sunt menite să ofere pachete de opţiuni politice pentru guvernare şi a căror activitate poate să fie apoi evaluată şi recompensată sau sancţionată.

Şi nu, aceste consideraţii nu sunt doar pură teorie, chiar dacă suntem înclinaţi să credem că peste tot în lume este la fel.

Cu siguranţă nicăieri democraţia şi partidele nu functionează perfect, însă fără o predictabilitate a ofertei actorilor angrenaţi în competiţia politică tot procesul devine doar unul formal şi gol de conţinut. De fapt, nu funcţionează mai deloc. Nu putem judeca nimic legat de ce vor, ce pot şi ce fac sau nu aleşii. Se naşte astfel impresia că politica în general nu urmăreşte să producă rezultate pozitive pentru cetăţeni, că e în mod natural doar un spectacol şi un reality show al goanei după putere şi îmbogăţire personală. Dacă totul e posibil şi acceptabil şi mai nimic previzibil, se creează un cerc vicios al aşteptărilor din ce în ce mai scăzute faţă de standardele necesare exercitării unei funcţii publice.

Iar în România suntem deja în acest punct.

Este consecinţa faptului că de-a lungul timpului partidele româneşti au urmărit doar să îi convingă pe cetăţeni în ziua votului că fiecare din ele reprezintă răul cel mai mic. Nu există o continuitate garantată şi previzibilă între alianţele electorale şi guvernele formate după alegeri. Nu există o corespondenţă clară între promisiunile de campanie, poziţiile exprimate şi strategia de formare a guvernelor. Lipsa de previzibilitate la nivel individual prin schimbarea afilierii politice a parlamentarilor a fost exacerbată după 2004 de tendinţa formării unor majorităţi prezidenţiale, şi de posibilitatea, devenită acceptabilă constituţional, a formării unui nou partid parlamentar de către deputaţi şi senatori care şi-au schimbat afilierea politică .

În acest ‚joc’, inconsecvenţa partidelor faţă de propriile promisiuni şi opţiuni de alianţe şi schimbarea de afiliere politică a parlamentarilor individuali sunt două feţe ale aceleiaşi monede care diminuează realitatea unui mandat primit la urne oricât de minimal ar fi definit. De aceea, interzicerea migraţiei individuale a parlamentarilor că şi alte propuneri legate de legea partidelor sau de un sistem electoral majoritar sunt soluţii artificiale care atacă doar efectele problemei. Cauzele sunt legate în mare măsură de inconsecvenţa partidelor. Doar predictabilitatea şi asumarea consensuală a unor reguli clare ale jocului precum a nu racola parlamentarii altei formaţiuni sau a face publice detaliile acordurilor de guvernare pot schimbă ceva. E (şi) în interesul partidelor care vor să poată guverna.

De ce e esenţială predictabilitatea

Predictabilitatea nu înseamnă lipsa de flexibilitate în adoptarea de poziţii şi politici sau chiar de parteneri de guvernare. Înseamnă nevoia de a putea justifica eventualele schimbări de opţiune şi strategie într-un mod congruent cu scopurile şi principiile asumate anterior. Percepţia cetăţenilor că promisiunile partidelor politice nu sunt credibile reprezintă un factor esenţial al opţiunilor suboptimale de politici publice. ^[1]  În România, guvernele de coaliţie nu funcţionează, dar acest lucru nu se datorează unei patologii cumva genetice sau iremediabile, ci pentru că nu se bazează pe acorduri de guvernare detaliate şi transparente legate de politici şi decizii de guvernare şi se operează doar pe un algoritm de posturi şi înţelegeri vagi de principii. ^[2]

Soluţia nu este eliminarea artificială a coaliţiilor guvernamentale sau a partidelor mici. Partidele mari au susţinut deschis blocarea partidelor mici (vezi retorica PSD, PNL şi PD/PDL inclusiv la adoptarea legii actuale a partidelor) ceea ce ar limita opţiunile oferite cetăţenilor şi posibilitatea ca interese şi valori diverse să fie reprezentate. Însă, în acelaşi timp, aceleaşi partide se folosesc de partide mici care nu au obţinut niciodată o legitimitate electorală directă (PUR/PC) inclusiv partide formate post-electoral din parlamentari care şi-au schimbat afilierea politică în mod repetat (UNPR). Stabilitatea aparentă a unui guvern susţinut netransparent în Parlament sau format cu ajutorul voturilor migratorilor politici nu poate compensa consecinţele negative pe care aceste înţelegeri, adesea ascunse şi clientelare, le au asupra reprezentării opţiunilor exprimate la urne de cetăţeni şi, în general, asupra bunei guvernări.

Orice e posibil: Alianţe electorale şi de guvernare în România 1990-2014

Fenomenul migraţiei individuale a politicienilor şi modul în care se raportează actorii politici la cauzele şi la soluţionarea lui reflectă tocmai această inconsecvenţă a poziţiilor partidelor faţă de competitorii lor şi faţă de cetăţeni. Partidele acceptă parlamentari care au schimbat partidul indiferent de motivul pentru care au făcut-o sau de câte ori au făcut-o, la fel cum sunt dispuse să reintre în coaliţii de guvernare care au eşuat în trecut sau alianţe electorale cu parteneri care au trădat în trecut. Astfel, partidele româneşti au epuizat majoritatea variantelor de alianţe electorală şi guvernamentale, schimbările de tabăra producându-se uneori imediat după alegeri.

PSD a format alianţe electorale cu PSDR (2000), PC (2000; 2004; 2008; 2012) şi cu PNL (2012). A guvernat împreună cu PNL (1991; 2012-2014), PC (2000-2003; 2012-2014) şi PDL (2008-2009) şi a susţinut guvernul minoritar PNL-UDMR (2007-2008). 

PDL a format alianţe electorale cu PSDR (1996), PNL (2004) şi PNŢCD (2012). A guvernat împreună cu PNŢCD (1996-2000); PNL (1996-2000; 2004-2007), PC (2004-2006), PSD (2008-2009), UDMR (1996-2000; 2004-2007; 2009-2012) şi UNPR (2010-2012).

PNL a format alianţe electorale cu PNŢCD (1996), PDL (2004), PC (2012) şi PSD (2012). A guvernat împreună cu PSD (1991; 2012-2014), PNŢCD (1996-2000), PDL (1996-2000; 2004-2007), PC (2004-2006; 2012-2014) şi UDMR (1996-2000; 2004-2008).

UDMR nu a participat în alianţe electorale dar a guvernat împreună cu PNŢCD (1996-2000), PNL (1996-2000; 2004-2008), PC (2004-2006) şi PDL (1996-2000; 2004-2007; 2009-2012). De asemenea UDMR a susţinut guvernele minoritare PSD (2000-2004).

PC a format alianţe electorale PSD (2000; 2004; 2008; 2012) şi PNL (2012). A guvernat împreună cu PSD (2000-2003; 2012-2014), PDL (2004-2006), UDMR (2004-2006) şi PNL (2004-2006; 2012-2014).

UNPR a format alianţe electorale cu PSD, PNL şi PC (2012). A guvernat împreună cu PDL (2010-2012) PSD, PNL şi PC (2012-2014).  

Şi nu, asta nu se întâmplă peste tot! ^[3]  Constrângerile ideologice şi aşteptările alegătorilor împiedică în majoritatea cazurilor exploatarea tuturor variantelor de coaliţii guvernamentale, numărul de parlamentari necesar unei majorităţi nefiind aproape niciodată criteriul singular decisiv de formare a unei coaliţii.

Inconsecvenţa generalizată

Aceeaşi inconsecvenţă se observă şi la nivelul politicilor publice susţinute de partide în programele lor electorale. De exemplu, partidele româneşti îşi schimbă fundamental, de la un ciclu electoral la altul opţiunile pentru nivelul asistenţei sociale, sau al sprijinului acordat de stat agriculturii ^[4] . De altfel, aceste modificări majore de opţiuni de politici ale partidelor româneşti sunt printre cele mai radicale din întreg spaţiul post-comunist. ^[5]

Oricât de miopi şi neatenţi ar fi cetăţenii (aşa cum îi arată studiile de comportament electoral, un lucru normal pentru că au alt full time job decît politica) aceştia nu au cum să nu observe atît inconsecvenţa, cât şi lipsa de respect pentru votul dat de ei.

Migraţia politică individuală este un exemplu care sugerează că nici instabilitatea guvernamentală şi nici lipsa de responsabilitate politică individuală nu pot fi rezolvate decât prin acorduri foarte concrete între partide mici şi mari care îşi iau în serios rolul definit în Constituţie de instituţii democratice care articulează şi mobilizează preferinţele şi interesele cetăţenilor. De exemplu, accesul mai puţin restrictiv în competiţia politică pentru partide noi este esenţial dar nu suficient. Numărul este una, calitatea competitorilor şi a competiţiei, alta. Iar legislaţia care reglementează partidele politice ilustrează excelent modul în care partidele au ridicat de comun acord costurile de intrare pe scena politică pentru noi competitori fără a încerca însă să amelioreze nici capacitatea propriilor organizaţii de a reflecta preferinţele cetăţenilor şi de a produce politici publice şi nici funcţionarea democratică internă a acestor organizaţii.

Predictabilitatea şi respectul faţă de cetăţean sunt în interestul tuturor

Politicienii și partidele ar trebui să realizeze ca perpetuează o competiție a populismelor, o cursă a promisiunilor găunoase ^[6]  și a campaniilor de imagine costisitoare, în care fiecare tabără promite imposibilul și cei ajunși la guvernare vor fi penalizați chiar și în cazul în care performanța guvernului este bună ^[7] , pentru că așteptările pe care le-au creat sunt nerealiste.

Philippe Schmitter susţine că partidele au interesul să nu ajungă în această situaţie şi să adopte alternativa logica şi anume asumarea unor politici realiste, explicarea constantă şi implementarea acestora şi acceptarea evaluării lor de către cetăţeni. Nimeni nu neagă rolul comunicării şi a campaniilor, dar ele nu înlocuiesc nevoia de substanţă şi deschidere către evaluarea cetăţenilor. Pentru că respectarea, şi chiar anticiparea momentului evaluării de către cetăţeni în momentul lansării de propuneri de politici creşte legitimitatea deciziilor, fie ele nepopulare. În acest fel se crează un set de aşteptări ale cetăţenilor, aşteptări care în mod natural vor limita opţiunile de politici ale viitoarelor guverne la unele aflate în zona acceptabilului. ^[8]

Toate partidele au nevoie în acelaşi timp să convingă cetăţenii să-i voteze şi în acelaşi timp să propună politici care pot fi implementate. Şi un echilibru nu se găseşte usor. ^[9]  Însă partidele politice din România declară fără ezitare că se doresc a fi partide fără de care nu se poate face guvernarea şi atât, ^[10]  după ce în 2008 au promis toate imposibilul. Şi în general sunt mulţumite că nu există voturi pierdute pe o mulţime de partide mici ^[11] .

Uită însă că au pierdut pe drum un număr foarte mare de cetăţeni. Graficul de mai jos ilustrează evoluţia longitudinală a trei indicatori foarte relevanţi pentru această pierdere. ‘Voturi pierdute’ sunt considerate voturile exprimate pentru partidele care nu au trecut pragul electoral, adică nu au obţinut 3% (până în 1996), respectiv 5% din voturi (din 2000, sau 8-10% pentru alianţe electorale). ‘Fără preferinţă de vot’ reflectă media sumelor răspunsurilor ‘Nu ştiu’, ‘Nu am nici o opţiune’, respectiv ‘Nu voi vota’ la întrebări legate de opţiunea de vot din sondaje naţionale realizate pe eşantioane reprezentative în anii respectivi.

Și uită că dacă opțiunile sunt atât de neatrăgătoare (iar răul cel mai mic nu poate să fie în mod repetat atractiv) apare inevitabil dezinteresul față de politică, scăderea participării politice și creșterea votului de protest și sprijinul pentru alternative nedemocratice, ceea ce s-a și întâmplat. ^[12]  Se încurajează o cursă în care nu e vorba despre un câștigător care ia totul ca în fanteziile majoritare ale politicienilor români aflaţi pe creasta valului de popularitate. De fapt, nu există nici un câștigător, ci doar dezamăgiri perpetue pe termen mediu și lung. Pentru toţi.

Descarcă acest articol în format pdf 

Vezi video-infograficul OpenPolitics.ro despre migraţia parlamentarilor, coaliţii electorale și de guvernare în România